Încă un Canibal

Ca aproape orice canibal urban evocat de cinema, Carlos (Antonio de la Torre) este un om respectat în societate, trăieşte şi vînează singur, are un frigider ticsit de carne umană, e posesor de gusturi rafinate şi de un apartament semimobilat. Desigur, ţine cu străşnicie la secretul său, e tipicar, voyeur, alienat, pasional, iar hainele îi vin întodeauna perfect (asta pentru că este şi un croitor prestigios). În obişnuita sa construcţie caracterologică, e musai să putem asista, la un moment dat, şi la o demonstraţie a abilităţilor sale profesionale (aici, măiestria lucrului manual din atelierul de croitorie şi angajamentul luat pentru ajustarea unui soi de cuvertură sfîntă).

În lipsa unei pivniţe propice, special amenajată, nu poate rata deţinerea unui locuinţe secunde, una izolată, unde victimele sale fac cunoştinţă cu o masă rece de piatră şi cu notoriul satîr. De asemenea, nu poate rata nici apariţii singulare în cadre, în majoritatea momentelor însumate de metraj - totul la pachet cu previzibilitatea unor acţiuni întreprinse de orice canibal educat şi temperat, care, evident, ştie şi să aprecieze un pahar de vin roşu la fiecare fleică de carne de om servită la o sugerată cină.

Altfel spus, personajul lui de la Torre nu musteşte de originalitate, ba mai mult, este atît de simplificat în cazul de faţă, încît viaţa sa ordinară abia dacă este perturbată de două apariţii feminine exotice din bloc (Alexandra şi sora ei geamană, Nina, ambele interpretate de Olimpia Melinte), amatoare de muzică populară românească, de convorbiri telefonice interurbane şi magneţi în relaţie cu probleme de tot felul. Acaparat, pe rînd şi sistematic, de nevoile financiare şi de lamentările celor două surori, Carlos pare să-şi mulţumească, la rîndul său, nevoile: de a iubi, de a mînca şi de a-şi confesa brusc viaţa secretă - într-unul dintre cele mai rizibile momente voit dramatice pe care le-am văzut în cazul vreunei drame psihologice ce tinde să rateze şi dramul de tensiune finală, acumulată, oricum, cu mare greutate şi stîngăcie. Drept urmare, "marea mărturisire" se transformă aproape imediat într-o scenă evocatoare de circ isterico-melodramatic, găzduită de un vehicul care, redirecţionat de pe şosea în fundul unei rîpe, face o legătură narativă cu o procesiune religioasă stradală a cărei semnificaţie se ridică deasupra puterii mele de întelegere.

Filmul lui Manuel Martin Cuenca se desfăşoară prea apăsat şi precaut pentru binele lui, regizorul nu-şi asumă nici un risc stilistic, îmbrăţişînd o cale prea usoară (şi sigură), luată de-a gata de pe ordinea de zi a thriller-ului cu tendinţe melodramatice. Totuşi, tinde să iasă uşor în faţă prin interpretarea onorabilă a lui Antonio de la Torre şi printr-o utilizare bună a efectelor de sunet (în liniştea surdă a spaţiilor interioare, un cuţit zimţat care feliază o bucată de carne răzbate puternic din difuzoare, un mănuchi de chei care atinge zgomotos o masă aflată în planul îndepărtat al imaginii).