O dată ce regizorul a ales subiectul şi a găsit actorii potriviţi (Olimpia Melinte fiind recomandarea producătorului român, Tudor Giurgiu), situaţia pare simplu de construit. Canibalul, care ucide doar femei, duce o viaţă perfectă, e disciplinat, curat şi nu plănuieşte să fie prins în curând. Pe timpul zilei, lucrează ca croitor. Ea, o emigrantă româncă în Spania, îşi câştigă pâinea ca maseuză, caută să se facă plăcută şi invită la flirt prin fiecare gest. Faptul că sunt vecini nu e îndeajuns. Ea intră în croitoria lui, în cuşca leului, şi îşi promovează serviciile. El e atras. Descoperim că atracţia sexuală este cea care îl stimulează să ucidă, iar românca maseuză este victima perfectă.
Olimpia Melinte, nominalizată la premiile Goya pentru film, reuşeşte să ţină rolul destul de bine, dar mai presus e faptul că face un rol dublu. Se preschimbă din maseuza-cea-cu-vino-n-ncoa\', pe nume Alexandra, în sora ei, care e adevăratul personaj central al naraţiunii, adică Nina. De fapt, din momentul în care Melinte schimbă rolul, filmul parcă începe să capete sclipiri. Unele efemere, din păcate, pentru că dialogul e searbăd, îi scapă tensiunea, e mult prea direct, prea explicit. Dacă filmul demarează într-un anumit ritm şi încearcă să păstreze o stare erotică, tensionată (şi, apropo, are vizualul de partea lui, mulţumită directorului de imagine, Pau Esteve Birbae), atunci a doua jumătate strică toată fundaţia. Şi aici nu mai e vorba de interpretare, pentru că Antonio de la Torre îşi slujeşte rolul, iar despre Olimpia Melinte vorbeşte acea nominalizare, ci lucrurile se strică din cauza scenariului. Un scenariu creat de un trio masculin, care, împreună cu regizorul, dau peliculei o perspectivă masculină asupra femeii - o fiinţă perfectă pentru canibalizare; naraţiunea nu se ridică nici măcar la nivelul unui Coelho, de exemplu, un arhi-cunoscut autor veşnic în căutarea profunzimii feminine.
Într-adevăr, e dificil să reiei o temă atât de recurentă în cinema (şi nu numai) şi să încerci să o înveleşti într-o poveste care să îi schimbe înţelesurile. Pentru cei care nu au avut interesul de a vedea atât de multe filme şi seriale despre criminali, psihopaţi şi victimele lor de sex opus, Canibal poate că trezeşte acel suspans de care are nevoie orice construcţie de acest gen. Totuşi, ceea ce dă o uşoară notă distinctă este spiritul latin, european. E plăcut să urmăreşti un canibal spaniol în acţiune, mai ales din calitatea de spectator român, care poate empatiza cu personajul feminin emigrat în Spania pentru a-şi câştiga existenţa. Dacă, pe alocuri, am simţit un gust de telenovelă latino-americană e pentru că jocul pasional dintre cei doi este artificial. Aici nu mă pot abţine să nu ofer ca exemplu una dintre cele mai neinspirate secvenţe de acest gen pe care am văzut-o în ultima vreme, şi anume cea în care ea îi cere un pahar de apă ca pretext pentru a-i călca pragul, după care îşi ia un minut pe ecran pentru a-l savura, în prezenţa apropiată a croitorului-canibal. Toate acestea filmate în prim-plan, pentru a surprinde doar acţiunea care se petrece de la gâtul lor în sus.
Nu e de ignorat faptul că Olimpia Melinte a învăţat spaniola pentru rol şi nici faptul că a reuşit să apară nud în film, nevoită să aibă câteva kilograme în plus, tot pentru rol. La Q&A, regizorul o apreciază, iar Tudor Giurgiu îşi recunoaşte meritele de a fi ales-o dintre atâtea actriţe românce talentate. Pe bună dreptate, Melinte s-a potrivit în rol, iar perseverenţa şi munca ei sunt vizibile. Dar, dacă asta o face actriţa momentului, cum au numit-o cronicarii după rolurile din Selfie şi cel din scurtmetrajul O lume nouă (ambele prezente la TIFF), atunci vă las pe voi să descoperiţi ce nu e în ordine.