Deunăzi am întâlnit câţiva "specialişti" în După dealuri fără să-l fi văzut măcar. Tipii erau însă convinşi că filmul lui Mungiu "murdăreşte" Ortodoxia, Biserica, monahismul, face propagandă homosexuală etc. Că e "malefic", antiromânesc, anticreştin, pe gustul "acelui Apus" care-l premiază şi elogiază. Că - spre deosebire de filme "explicite" ca Ostrov sau Preotul ori ca alte ecranizări decorative ale unor fapte binecunoscute din literatura biblică şi patristică - face de ruşine "familia ortodoxă".
Un preot ortodox mi-a relatat că a proiectat După dealuri unor tineri din ASCOR (Asociaţia Studenţilor Creştin-Ortodocşi din România). La urmă le-a cerut părerea şi niciunul din ei nu a putut să articuleze o părere personală; au venit cu citate critice decupate de pe forumurile ortodoxe de discuţii de pe net, unde (vezi broşura cuprinsă în dublul DVD cu filmul, materialele making of, trailere etc.) filmul - cu girul unor monahi asiduu "frecventaţi" şi cu "priză" la bobor - a fost terfelit în voie. Este exact ceea ce regizorul nu şi-a dorit. Ca orice artist autentic, Mungiu se aştepta de la spectatorul acestui film, dificil şi de o neobişnuită anvergură, să gândească cu capul său, iar nu să repete papagaliceşte opiniile altora (avizate sau nu), indiferent cine le-ar exprima. Aş, de unde!...
Dacă După dealuri n-a prea avut parte de interpretări şi comentarii echilibrate, pe măsura cuminţeniei şi dreptei sale socotinţe, există - de atâtea sute de ani - scrieri din care cei interesaţi pot desluşi limbajul iconografic. Dar nici icoanele (iar filmul lui Mungiu se apropie uimitor de mult de universul din forme şi culori pe care-l propune icoana bizantină) nu sunt la mare căutare şi nici bine văzute, Formele şi culorile sobre, austere, din reprezentările bizantine au fost şi sunt infinit mai puţin atrăgătoare decât reprezentările "emancipate", "umanizate" din tabloul religios - mai pestriţ, mai "realist", mai "uman".
Până la urmă, filmul lui Mungiu, asemenea oricărei capodopere (şi După dealuri este un cap de operă, nu numai în filmografia de până acum a lui Mungiu), reflectă - ca o oglindă - gândul, prejudecăţile şi simţirea cu care privitorul întâmpină un film. Atitudinea cu care omul se angajează întru descoperirea adevărului (care niciodată nu menajează, nu cosmetizează) sau, dimpotrivă, reflexul omului (devenit aproape a doua sa natură) de a cere să fie minţit şi de a minţi, de a-şi construi mereu idoli, ideologii, închipuiri, moralisme şi amăgitoare certitudini...
