Nu ocoliţi filmul acesta nordic, frumos şi straniu. Coproducţia norvegiano-suedezo-daneză este o poveste cu interlopi, dar cu rezolvările comic-poetice tipice peninsulei scandinave. Stellan Skarsgård este aici Nils, cetăţeanul anului în mica localitate îngropată sub zăpezi, muncitor harnic pe puternica lui suflantă de zăpadă cu care curăţă drumurile. Şi asta este marea găselniţă a filmului, aproape un plus exotic. Spaţiile vaste acoperite de zăpadă, creste îngheţate de munţi, alb imaculat cât cuprinde, până la orizont. Şi jeturile aruncate zeci de metri în aer, în laterala drumului cu zăpadă, de o rară frumuseţe şi plasticitate, la care te uiţi fascinat. Fără muzică (sau doar câteva acorduri blânde) şi fără explicaţii, în cuvinte puţin, scenele se succed lent în rutina cuminte a locului.
Numai că regizorul Hans Petter Moland (poate aţi avut norocul să îi vedeţi şi The Beautiful Country sau Un tip destul de înţelegător/ En ganske snill mann) are flerul să plaseze în puritatea aceasta aspră o poveste cu gangsteri, o luptă pentru trafic de droguri, atingând astfel şi o problemă actuală locală (ca şi prezenţa asiaticei tocmai în acest colţ retras).
Tensiune avem din plin şi scene dure, brutale, dar şi curiozitate, căci povestea este oricum, numai previzibilă nu. Pe măsură ce mafioţii intră şi ies din scenă, iar protagonistul acţionează fix ca maşina lui de zăpadă - numai înainte -, apar elementele originale şi, marea, neaşteptata bilă albă a filmului, umorul. Căci, aşa, printre chipuri pline de sânge, gloanţe şi tabere care se răzbună, regizorului îi ies replici strălucitoare care te fac să râzi nedumerit şi scene cu un umor negru nebun, la fel de negru intens pe cât e zăpada din jur de albă.
Titlul se referă, aşa cum veţi descoperi curând, la personajele ce părăsesc acţiunea în modul cel mai ingrat. Iar regizorul optează pentru marcarea acestui fapt prin inserturi simple pe fond negru, cu numele personajului şi o cruce. Curând se vor strânge un grup de toate confesiunile şi religiile. Şi, în mod bizar, inserturile acestea şi drumul până la ele sunt comice. Nimeni nu este conform clişeului, mafioţii au problemele lor, ca şi poliţiştii, mafioţii sârbi se joacă cu bulgări ca nişte copii.
Stellan Skarsgård este înalt şi se mişcă cu naturaleţe în salopeta şi pufoaica lui, mereu încruntat, trist, convingător. Şi Bruno Ganz (absolut delicios cu un rol tras parcă din Kusturica), sârbul şef de clan mafiot, Tătuca lui cu căciulă de astrahan ca a lui Ceauşescu. Nemessis-ul, "Contele" la care se raportează cei doi dinainte, este şi el un interlop atipic. Are angoase şi crize, istericale şi fobii, mănâncă vegan şi bio, sigur cu o casă luxoasă şi haine scumpe, dar părul strâns în coadă. Foarte comică şi frumoasă (dacă pot să spun aşa) scena cu el executându-şi angajatul şi protejându-şi paltonul scump de stofă cu un cofraj în care au fost aduse cafelele. Pe Pal Sverre Valheim Hagen îl ştim din Kon-Tiki. Aici, înaltul actor îşi plimbă chipul interesant şi picioarele lungi într-un rol exagerat, atipic, reuşit.
Cadrele tampon neobişnuite - oraşul înconjurat de gheaţă şi cu autostrăzi curăţate, singure punţi în pustiul alb sau luminat de felinare gălbui, împingătorul acela de zăpadă printre serpentinele degajate de drum - umplu ochii de mirare şi aduc filmului o stranietate aparte, foarte frumoasă.
Filmele europene sunt destul de rare pe ecranele noastre. Nu rataţi povestea aceasta, mai ales că are şi atâta umor.