Povestea e pe cât de simplă, pe atât de vandabilă. Îşi trage seva din tiparul unui Lock, Stock and Two Smoking Barrels / Jocuri, poturi şi focuri de armă sau, de fapt, din orice film bine făcut cu gangsteri, sânge şi mulţi oameni ucişi, dar se singularizează prin faptul că acţiunea are lor în friguroasa şi tipicara Norvegie. Deci, personajele sunt departe de stilul mediteranean, oriental sau anglo-saxon, des-zeflemitor, pe undeva relaxat, chiar şi când vine vorba de crime sau răfuieli între clanuri mafiote. Aici, totul e mult mai rece şi mai dur; mai pe bune, în definitiv.
Nils e jucat cu multă forţă, dar şi cu o oarecare lipsă asumată de resurse, de Stellan Skarsgård. Îşi concepe astfel personajul pentru a-l face mai credibil şi, poate, mai ancorat în realitatea nordică, dar şi pentru a putea oferi dezumanizarea suferită pe parcurs. Protagonistul (un bărbat onorabil, respectat şi distins de societate) începe o cursă pe care unii ar numi-o nebună după răzbunarea fiului omorât în prima secvenţă a naraţiunii. Eu aş numi această cursă iluzorie; totuşi, trebuie făcută pentru împăcarea cu sinele, ceea ce-i anulează orice emoţie umană şi îl animalizează.
Pe parcursul poveştii, Nils evoluează (sau involuează?) şi se pliază pe cerinţele noului lui "rol social", de ucigaş de ocazie, fiind purtat de norocul începătorului. Trimiterea la şi, de fapt, inevitabil, preluarea stilului fraţilor Coen (şi ne gândim la Fargo) este evidentă şi a fost discutată de mulţi alţii, înaintea mea, aşa că mă rezum la a o menţiona, doar. Numai spaţiul monumental, plin de albul nămeţilor, alătură cele două pelicule în cauză; la nivel vizual, bineînţeles, pentru că şi pe partea evenimenţială putem vorbi despre o serie de similitudini. Mă opresc însă aici, cu referinţele, terminând cu Kill Bill 1 şi Kill Bill 2, de unde e împrumutat, la nivel stilistic, insertul cu numele scris al celor ce se prăpădesc.
Tabloul periplului lui Nils e completat de doi mari mahări ai drogurilor, aflaţi în conflict. Unul (sârbul Papa) e interpretat de Bruno Ganz cel care a jucat, printre multe altele, în minunăţia Der Himmel über Berlin / Wings of Desire, iar celălalt (veganul Greven) de Pål Sverre Hagen. În jurul lor, aghiotanţi cu porecle haioase sunt prezenţi să umple spaţiul filmic şi să distreze (atât auditoriul, cât şi celelalte personaje) prin prisma acestor apelative ale lor.
În ordinea dispariţiei ajunge să fie o dramă cu accente comice specific nordice (adică serioase şi ele, până la ciudăţenie şi anormalitate din punctul de vedere al receptării comicului de către un balcanic sau un sud-european). E plină de întâlniri întâmplătoare, dar decisive, de crime sângeroase şi transpuse pe ecran la un nivel estetic ridicat, de paranoia datorată nesiguranţei pentru propria viaţă, de identităţi confundate şi de mult, mult, alb.