În debutul filmului, Nils primeşte, din partea comunităţii sale, titlul onorific de "Cetăţean al anului". Pentru concitadinii norvegieni, faptul că el e un imigrant (Nils, la fel ca şi interpretul său, Stellan Skarsgård, provine din Suedia) contează mai puţin decît importanţa sa crucială pentru activitatea orăşelului: fără uriaşa şi puternica sa suflantă de zăpadă, drumurile ar rămîne impracticabile pe parcursul iernii. În timpul ceremoniei în care protagonistul primeşte distincţia şi ţine obişnuitul discurs de acceptare, fiul său Ingvar, care lucrează la aeroport, este răpit de nişte gangsteri şi apoi ucis, asasinii asigurîndu-se că decesul va fi explicat de medicii legişti printr-o supradoză. Părinţii devastaţi primesc diferit versiunea oficială privind cauza morţii unicului lor copil. Dacă femeia o crede şi se acuză, pe sine şi pe soţul ei, că nu ar fi descoperit la timp toxicomania fiului, Nils refuză cu obstinaţie să o accepte. În prima fază, el este descurajat de nepăsarea poliţiştilor, care l-au etichetat imediat pe Ingvar ca pe unul dintre numeroşii tineri autodistructivi şi fără scăpare. Apoi, în timp ce soţia sa se îndepărtează de el şi pierde treptat contactul cu realitatea (ulterior, ea îl va părăsi, lăsînd în urmă doar un plic cu o foaie albă), Nils decide să-şi pună capăt zilelor. Însă, chiar înainte de a apăsa pe trăgaci, este întrerupt de Finn, unul dintre colegii lui Ingvar, totodată responsabil de moartea acestuia. În urma confesiunii lui Finn, Nils, bărbatul neîntrecut la a-şi vedea de treaba lui (cum se autodescrie atunci cînd un politician încearcă să-l atragă în partidul său), ajunge să le strice treburile celor două clanuri rivale din războiul cocainei, norvegienii "Contelui" şi sîrbii "Tătucăi".
Pentru că "un tată trebuie să-şi răzbune fiul", după cum se justifică Nils în faţa fratelui său, Egil (poreclit Wingman în vremurile sale de glorie gangsterească), (anti)eroul nostru îi ucide, unul cîte unul, pe mafioţii vinovaţi de moartea fiului său, apoi le aruncă într-o cascadă cadavrele învelite în plasă de sîrmă (pentru ca peştii mici să le mănînce - îi explică tot el lui Egil). Totuşi, "Contele", cel care ordonase crima, nu este oare un peşte mult prea mare pentru răzbunătorul-fără-nimic-de-pierdut? Stephanie Zacharek (Village Voice) scria că "În ordinea dispariţiei este filmul pe care l-ar fi putut face Quentin Tarantino dacă ar fi fost însărcinat să construiască o producţie de acţiune în jurul lui Stellan Skarsgård şi s-o filmeze, la o scară relativ modestă, în cele mai înzăpezite locuri din Scandinavia". Într-adevăr, în filmul norvegianului Moland (care, în pofida premiselor narative dramatice, este o comedie neagră pe fond alb) putem identifica destul de multe elemente din universul specific americanului Tarantino (şi, evident, cineaştilor care l-au influenţat pe acesta), inclusiv un Mexican standoff (înfruntarea finală, încheiată de obicei cu un carnagiu, între două sau mai multe bande adverse). Însă În ordinea dispariţiei aduce deseori aminte şi de filmele Fraţilor Coen, nu doar de Fargo (cu care a fost comparat de mai multe ori, probabil şi din pricina zăpezii omniprezente, asociată aici, cromatic, cu cocaina şi cu... făina, respectiv cele două mărfuri din care şi-a făcut averea "Contele"), ci şi de Cum scăpăm de Coana Mare? / The Ladykillers, remake-ul lor după un clasic britanic, de pildă prin modul în care protagonistul se descotoroseşte de cei ucişi.
Iar lista înrudirilor tematice sau stilistice este mult mai lungă. Marele atu al filmului este, în opinia mea, ştiinţa realizatorilor (îl includ aici şi pe scenaristul Kim Fupz Aakeson, care a colaborat şi la lungmetrajul anterior al lui Moland, Un tip destul de înţelegător / A Somewhat Gentle Man, o altă încîntătoare comedie neagră cu Skarsgård în rolul principal) de a utiliza subtil detaliile semnificative. Pot fi amănunte ce ţin de caracterizarea personajelor ("Contele", gata oricînd să ucidă fără remuşcări, este vegan şi îşi hrăneşte băiatul cu freshuri, legume şi fructe bio), dar şi de decoruri sau recuzită (sediul operativ al gangsterilor sîrbi arată ca un depozit de mobilă Biedermeier, suflanta de zăpadă a lui Nils îşi pierde utilitatea publică şi îl ajută să-şi ducă la capăt răzbunarea). Pînă şi un detaliu aparent insignifiant, cum ar fi faptul că buza de jos a lui Nils se dezlipeşte mai greu de gura puştii cu care eroul intenţiona săşi ia viaţa, dă filmului un plus de autenticitate şi de farmec. Dialogurile sînt savuroase, mai ales cînd apar clişee etnice, iar actorii sînt excelent distribuiţi şi dirijaţi. Dacă, aşa cum scriam săptămîna trecută, Canibal al lui Manuel Martín Cuenca se anunţă drept cea mai provocatoare premieră cinematografică a verii, În ordinea dispariţiei mi se pare cea mai reconfortantă.