Deşi "machinist" se traduce prin "mecanic" sau "lucrător", şi nu prin "maşinist", filmul despre care vorbim merită toată consideraţia, pentru că este unul dintre cele mai bune producţii care au intrat de ceva vreme pe marile ecrane din ţară. Cu o reputaţie de film sumbru, indusă probabil de fotografiile gri, întunecate care au putut fi văzute pe net, filmul lui Brad Anderson, realizat pe scenariul unui alt american (Scoot Kosar), dar cu o echipă tehnică compusă în principal din spanioli, The Machinist, nu e povestea unui criminal în serie ori a unui psihopat. Spre disperarea poate a celor care aşteaptă senzaţii epidermice, el combină Dostoievski, Kafka, Patrick McGrath cu Hitchcock, Lynch şi Cronenberg pentru a scoate la iveală o călătorie pînă la urmă personală în interiorul unei minţi tulburate. Graţie lui Kosar, care e pregătit tot timpul să îţi deruteze teoriile pe măsură ce le schiţezi, povestea începe şi flirtează în bună parte cu cea a unui psihopat pe punctul de a comite o crimă. Virează bine de tot spre film poliţist cînd apar bileţelele pe care eroul le găseşte pe frigider, în special cel cu spînzurătoarea. Sub ea nu se găsesc iniţial decît ultimele două litere. Împreună cu eroul Trevor Reznik, spectatorul caută să umple spaţiile libere. Să fie acest cuvînt-cheie "mother" sau "Tucker" (şeful lui enervant)? Oricare dintre cele două alegeri ar orienta cursul poveştii spre cu totul alt film, dar scenaristul face astfel încît să le păstreze pe amîndouă şi, chiar dacă cuvîntul-cheie e pînă la urmă altul, filmul duce toate ipotezele înainte şi le hrăneşte fără să-şi subţieze albia.
Construcţia e foarte elaborată şi pînă la final aproape toate necunoscutele sunt scoase elegant cu burţile la soare. Complexul matern al eroului, a cărui mamă murise de mult (scenaristul însuşi şi-a pierdut mama cu un an înainte de a se apuca de scris), complex trădat şi de imaginea dublă a mamei - sfîntă şi prostituată (vezi Spider), imaginea dublului malefic al eroului, rezultat al unei personalităţi scindate (psihologii i-ar spune poate schizofrenie paranoidă, date fiind halucinaţiile, mania persecuţiei şi momentele "de graţie" în care poate prevedea cursul evenimentelor), sunt printre punctele pe care filmul le bifează deştept. The Machinist e unul dintre filmele care te fac să te simţi inteligent, pentru că toate amănuntele pe care ţi le oferă le oferă cu delicateţe şi odată pentru totdeauna. Nu ţi le scoate în ochi, dar dacă nu eşti atent, pierzi.
Pînă la urmă, toată alambicata şi mobila construcţie dramaturgică intră pe făgaşul unei drame psihologice, perfect explicată şi justificabilă în real, de mai mare amplitudine decît cea din mai sus citatul Spider, unde Cronenberg îl făcea pe erou martorul propriilor lui fantasme, ca un regizor ascuns în spatele decorului. Alegerea lui Anderson e mai de efect. Intruziunile fantasmelor în existenţa izolată a lui Reznik nu au nevoie de fire galbene de păianjen ca să le susţină. Ele au o acută senzaţie de real, contrazisă arareori fie de dublări ale unor elemente din viaţa conştientă (vezi personajul Maria, conceput ca o replică a celuilalt personaj feminin), fie de reacţiile celorlalte personaje care îl izolează pe acesta în nebunia lui sumbră. Prin trupul scheletic al de-a dreptul înspăimîntătorului actor Christian Bale (care a recurs la o soluţie nebunească, ajungînd prin înfometare la 54 de kilograme), interiorul complicat al personajului iese afară. Chiar i se spune că, dacă mai slăbeşte, o să dispară cu totul. Perspectiva propriei aneantizări (slăbeşte pe măsură ce o ia razna tot mai mult) face însă ca treptat nebunia lui să treacă graniţa corpului şi să se disperseze în afară, manipulînd întreaga realitate. În nebunia din afară, eroul riscă să se rătăcească şi s-ar duce pe copcă cu totul dacă n-ar apărea indiciile care să-l facă să-şi ridice în conştiinţă evenimentul traumatic ce i-a declanşat nebunia. După ce în mare parte a cochetat cu întunericul şi sordidul, filmul se deschide spre lumină la final, o dată ce eroul descoperă calea spre răscumpărarea greşelii.