Shadow of the thin man - The machinist

Christian Bale a slăbit zeci de kilograme pentru a juca rolul insomniacului Trevor Reznik (şi nu Trent Reznor!) în mult-comentatul The Machinist/El Maquinista, filmat anul trecut la Barcelona. Aspectul rezultat (un deţinut la Auschwitz în zilele lui proaste) i-a făcut pe unii să-l privească cu admiraţie, pe alţii cu teamă, iar pe Bob De Niro, probabil, cu furie. Bun, am bifat elementul tabloid, acum putem vorbi liniştiţi despre film.

Maşinistul e ultimul (şi aş îndrăzni să sper cel de pe urmă) dintr-o serie de filme extrem de la modă de ceva vreme încoace. Coşmar (sub)urban, memorie (dez)afectată, erou hăituit de demoni mai mult sau mai puţin personali, indicii mai mult sau mai puţin postmoderniste, revelaţie finală mai mult sau mai puţin surprinzătoare, imagine stilizată până la refuz, ambiguitate până la absurd, paranoia până la demenţă... întrezăriţi portretul robot, nu-i aşa? Regizorul Brad Anderson, debutat în TV, şcolit în comedie şi apoi convertit la horror (intelectual, ce-i drept) respectă schema cu sfinţenie, chit că mai pigmentează întregul cu trimiteri mai mult (Kafka, Dostoievsky) sau mai puţin (Bunuel) evidente şi se achită de job cu eleganţă, fără ostentaţie dar şi fără sclipire. Cam tot greul cade pe umerii cadavrului ambulant Bale (nu, nu-i o poantă ieftină), a cărui gamă de expresii groteşti, cauzate fie de sângele care curge din frigider, fie de mortul care dispare din covor, fie de (!) acordurile Bernard Herrman-eşti semnate Roque Banos, devine, din pricina repetiţiei, aproape comică. În fapt, în ciuda tensiunii apăsate, nu o dată ai senzaţia că vezi o comedie (foarte) neagră - ca atare, singura secvenţă cu adevărat formidabilă (tunelul groazei) pare scoasă din (alt) context.

Până la urmă, din seria de filme mai sus-pomenite (le ştiţi), cu care Maşinistul împarte mai mult decât şi-ar dori, numai două au cu adevărat relevanţă - Twelve Monkeys şi ungurescul Kontroll. Filmul lui Brad Anderson dezamăgeşte datorită senzaţiei de deja-vu şi finalului previzibil, două hibe pe care Terry Gilliam şi Nimrod Antal au ştiut să le transforme, cu şiretenie, în atuuri.