Viaţa pictorului Amedeo Modigliani în acest an 2005 şi în viziunea regizorului Mick Davis arată ca un videoclip ori ca o reclamă fie la viaţa de artist (boemă, indiferentă la reacţiile lumii normale, gălăgioasă - dar atît de interesantă!), fie la vreun coniac "Amedeo".
Mult mai în vîrstă decît personajul (Modigliani avea 33 de ani cînd a cunoscut-o pe Jeanne Hébuterne, adică la începutul filmului, şi 36 la final, cînd moare), Andy Garcia aduce în rol un fizic puternic, viril, rumen, departe şi de tuberculoza care l-a doborît de artist, dar şi de contorsionările creatoare şi existenţiale ale eroului (în ciuda eforturilor actorului). De fapt, cineva care nu ştie cine a fost Modigliani (publicul tînăr, căruia i se adresează filmul datorită învelişului său actual) nu va reuşi să înţeleagă ceva văzînd filmul. Scenariul (scris tot de Mick Davis) amestecă periculos planurile temporale pînă la a te deruta complet. Un exemplu este episodul morţii lui Utrillo, pe care ai tendinţa de a-l include în cursul firesc al evenimentelor. Or, cîteva minute mai tîrziu suntem din nou în "realitate", iar Utrillo e viu şi nevătămat, în vreme ce zilele lui Modigliani tot mai puţine. Stîngăcia scenariului nu evită din păcate nici stereotipiile, cum este motivul eroului-copil, un alter ego al artistului, care e de faţă la toate evenimentele importante (curios, numai de la flashback-ul copilăriei încolo) şi dă sfaturi bune ca un înger al trecutului. Lipsa de imaginaţie merge tot timpul braţ la braţ cu ocheadele aruncate în alte ograde. Pînă şi secvenţa în care Modigliani fumează opiu pare copiată din Once Upon a Time in America de Sergio Leone. Probabil că Mick Davis a vrut să citeze, dar din cauza lipsei generale de originalitate, nu mai sesizezi ghilimelele.
Văduvit de o concepţie artistică personală, Mick Davis nu reuşeşte să te facă să simţi că intri în universul artiştilor parizieni de la începutul secolului trecut, univers centrat pe cafeneaua La Rotonde. Secvenţele de aici, ca de fapt multe alte în care sunt prezenţi figuranţi (români), au aerul vetust şi derizoriu al secvenţelor similare din multe filme româneşti. De fapt, am ajuns la concluzia că figurantul român (românesc ar fi sunat mai bine) are aceeaşi expresie plată şi absentă indiferent de film. Cu excepţia actorilor care îmbracă diferite expresii şi au eventual şi replici, masa figuranţilor pare în afara timpului şi spaţiului. Unde mai pui că probabil moşuleţii şi doamnele cu pricina nici nu înţeleg limba engleză. Şi atunci de ce ar reacţiona? Într-o secvenţă din parc (Cişmigiu) toţi figuranţii stau pîlc în spatele celor doi actori şi se uită ori drept în faţă, ori lateral, dar cu aceeaşi stîngăcie.
Dacă ar fi numai figuranţii şi ar fi încă bine, însă regizorul nu prea ştie nici actorilor să le spună ce să facă. În ciuda descărcărilor nervoase ori energetice, aceştia nu par să aibă legătură cu arta. Deşi corect, Omid Djalili nu este Picasso, iar Eva Herzigova nu aduce soţiei acestuia, Olga, decît o prezenţă elongată şi o uitătură rea. Actor cu o solidă reputaţie, Andy Garcia în rolul lui Modigliani e doar o pastişă, un ambalaj. Cea mai convingătoare este Elsa Zylberstein, care are şi figură bună pentru perioada respectivă, şi trăire interioară, mare parte din convulsiile personajului răzbătînd totuşi printre ochiurile macrameului.
Modigliani e din păcate un film neconvingător şi din punctul de vedere al poveştii (văzute "la bază" - şi periculos - ca poveste de dragoste), şi din cel al emoţiei. El arată însă bine, deşi deja în Occident filmele nu se mai bat la acest nivel. Majoritatea arată bine, sunt filmate profesionist, competiţia urcă deci la planuri mai înalte. Am putea spune că e un fel de Orient Express mult mai rafinat la nivel estetic, pentru că răspîndeşte aceeaşi neasumată şi nedorită senzaţie de sfîrşeală. Sfîrşeală pe care, pe alocuri, regizorul tinde să o combată prin mijloace moderne, cum e montajul alternativ pe "Ave Maria" în variantă modernă, cînd Modigliani, Picasso, Utrillo, Soutine, Rivera lucrează fiecare la tabloul pentru concursul ce va regla cumva rivalităţile dintre Modigliani şi Picasso. Un adevărat videoclip, unul reuşit, dar lipsit de impact emoţional.
Multaşteptat, e drept, la noi, pentru că s-a filmat aproape numai în locaţii reale (casele vechi din Bucureşti nu seamănă totuşi cu cele pariziene), Modigliani nu are însă armele necesare să provoace o lovitură. Este un kitsch ca la carte.