Nu ştiu cum se face, dar coproducţiile cinematografice turnate în ultimul timp în România – şi, ca atare, lansate cu mare tam-tam la noi – se dovedesc la vizionare fie mediocre, fie de-a dreptul proaste. Din păcate, în ultima categorie intră şi filmele biografice cu artişti, cum ar fi Callas Forever (2002) al italianului Franco Zeffirelli şi mai recentul Modigliani (2004), scris şi regizat de cvasi-anonimul cineast de origine scoţiană Mick Davis.
În Parisul anului 1919 (recreat în Bucureştiul zilelor noastre), comunitatea pictorilor şi literaţilor are ca principal punct de întâlnire cafeneaua La Rotonde, iar ca bufon pe Amedeo Modigliani (Andy Garcia), poreclit "Modi"; nu degeaba, această poreclă sună asemănător cu "maudit", eroul fiind un "pictor blestemat", cu o tendinţă irepresibilă către autodistrugere, prin alcool, tutun şi droguri (asta de parcă tuberculoza nu i-ar fi fost de ajuns). Femeia vieţii lui Modi este o tânără franţuzoaică romano-catolică, Jeanne Hébuterne (Elsa Zylberstein), cu care are un copil nelegitim. Habotnicul părinte al fetei nu acceptă relaţia fiicei sale cu un un italian evreu şi nici fructul acestei relaţii, aşa că trimite copilul la o mănăstire. În acest timp, Modi nu reuşeşte deloc să-şi vândă tablourile şi singura sa şansă de a mai câştiga nişte bani este competiţia anuală a artiştilor parizieni (o miză prea mică, zic eu, pentru un film cu pretenţii atât de mari), în care se înscrie şi Pablo Picasso (Omid Djalili), marele său rival. Totuşi, bănuiţi fără îndoială cine va câştiga dar, ca în orice final patetic, nu va mai apuca să se bucure de premiu.
Prin film se preumblă o sumedenie de personalităţi artistice ale epocii: pictorii Maurice Utrillo, Chaim Soutine, Diego Rivera, Frida Kahlo, Moise Kisling, Auguste Renoir sau scriitorii Max Jacob, Jean Cocteau şi Gertrude Stein (Mick Davis s-a ghidat probabil după principiul imbatabil "cu cât mai mulţi, cu atât mai bine"). Lipseşte nejustificat tocmai Constantin Brâncuşi, maestrul lui Modigliani, la a cărui activitate de sculptor actuala producţie nu face nici o referire.
În ceea ce priveşte actorii, cubanezo-americanul Andy Garcia este prea cabotin pentru a ne impresiona, iar franţuzoaica Elsa Zylberstein, care ar mai fi putut salva ceva din film, nu o face pentru simplul motiv că i se pun în gură doar clişee. În rest, comicul britanic (de origine iraniană) Omid Djalili este un Picasso pămpălău, iar supermodelul ceh Eva Herzigova, în rolul Olgăi, soţia artistului, pare mai degrabă ţoapă decât muză. În ceea ce-i priveşte pe actorii români, pentru ei filmul s-a dovedit o şansă nesperată: fără el nu i-ar fi putut interpreta niciodată pe Renoir, Rivera sau Kisling. Apariţia Oanei Zăvoranu în rolul mamei eroului mi se pare însă prea mult...
O secvenţă care spune totul: după ce este bătut măr de nişte tâlhari, Modigliani zace în zăpadă, vegheat de băieţelul Amedeo (copilul din el şi în acelaşi timp vocea conştiinţei), iar sângele care-i umple chipul eroului contrastează cu ninsoarea... albastră. În acest moment, amândoi spun, în italiană, "E minunat". O fi în alte filme; aici e doar penibil.