Modigliani se deosebeşte de alte filme despre pictori prin refuzul său de a neglija urechea spectatorului în favoarea ochiului. Urechea spectatorului care vă vorbeşte n-a mai avut parte de mult de atîtea senzaţii deopotrivă deconcertante şi delicioase. Hai să începem cu începutul. Sîntem într-o cîrciumă pariziană din 1919 şi încercăm să depăşim momentul acela dificil de la începutul oricărui film biografic, cînd un regizor agitat (e şi-n interesul lui să rezolve repede chestiunea jenantă a prezentărilor) ne arată diverşi indivizi şi ne zice: "Ăla e Utrillo! Grasul ăla e Rivera! Grasul ălălalt e Picasso!", şi ceva din noi încă se împotriveşte: "Zi să mori tu! Picasso pe dracu'!". Dar ce se aude? "Ionel, Ionelule"? "Ionel, Ionelule"! Sau, mai exact, "Ionel, mon Ionel", în interpretarea Loredanei. Îl luăm ca pe un dar - un omagiu adus de regizorul Mick Davis nobilelor meleaguri care au făcut tot ce-au putut ca să intre în rolul Parisului interbelic (Modigliani a fost produs în studiourile Mediapro) şi, înveseliţi, mergem mai departe. Spre momentul liric în care Modigliani (Andy Garcia) şi iubita lui, Jeanne Hébuterne (Elsa Zylberstein), se zbenguie pe străzi şi spre cerul Parisului urcă un cîntec - "La Vie en rose". S-ar putea să vi se pară o alegere neinspirată, dar luaţi-o aşa: pe ce muzică să se mişte Modigliani, un artist care s-a aflat mereu înaintea vremurilor sale, dacă nu pe una care avea să fie compusă abia la vreo 20 de ani după moartea lui?
Există multe porţiuni de coloană sonoră pe care aş fi vrut să le analizăm împreună (ce-i cu sound-urile algeriene care se aud la un moment dat?), dar permiteţi-mi să trec la secvenţa mea preferată - un montaj paralel cu şase artişti lucrînd contra cronometru la tablourile cu care vor participa la o competiţie importantă. Efectul montajului e în sine încîntător - oricine a văzut vreodată un film "cu bătăi" va revedea negreşit, printre lacrimi de rîs, acele montaje în care viitorii adversari sînt prezentaţi în paralel, făcînd flotări, spărgînd cărămizi, repetîndu-şi schemele în vederea babardelii de-a doua zi -, dar cu tot cu muzică e divin. E una dintre secvenţele acelea anapoda - dar perfect anapoda, fiecare părticică anapoda părînd să pice exact la locul ei, acolo unde-şi poate da sufletul cu maximum de folos pentru ca întregul să fie desăvîrşit de anapoda - care fac ca meseria mea să merite făcută. Mai întîi intră o corală în latină; peste care intră un beat; şi apoi se porneşte un hip-hop franţuzesc, care armonizează dezlănţuirile solitare ale celor şase artişti-atleţi şi le asigură un binemeritat orgasm sincron. Amin. Una peste alta, un soundtrack nepreţuit. Nu m-aş fi mirat dacă la un moment dat intra şi Pavel Stratan: "Îi drept că dacă beu mai des, mai des mă traje să fumiez. / Fumiez, iar după şe fumiez, înşep să beu mai des.". Cum de nu s-a găsit nimeni să-l atenţioneze pe regizor că avea acolo temele majore ale filmului?
Ce-i drept, temele respective au fost, oricum, scrupulos purecate, şi, într-o epocă în care majoritatea vedetelor hollywoodiene consideră (greşit) că e de datoria lor să fie şi modele de viaţă sănătoasă, aş fi tentat să aprob ideea unei (lungi: două ore) lecţii de fumat şi băut, ţinută de un star de talia lui Garcia. Dar ce învăţăm în timpul ăsta despre Modigliani? Întrebarea poate părea nedreaptă: la urma urmei, din atîţia cineaşti cîţi s-au simţit chemaţi, de-a lungul timpului, să dramatizeze povestea cutărui sau cutărui artist, puţini au reuşit (puţini au încercat) să reconstituie şi să reprezinte onorabil drama esenţială - cea a relaţiei dintre un om şi talentul său: lungul şi lentul proces de explorare şi exploatare, de expandare şi rafinare, un proces predispus la poticneli şi blocaje, sortit să se desfăşoare în linişte şi-n obscuritate - deci nu tocmai genul de proces pe care cinematograful popular visează să-l studieze. Deci nu e de mirare că Modigliani, deşi clar impresionat de ideea de artă, îşi doreşte, în adîncul sufletului său, să fie un film de acţiune. Nicicînd nu se trădează mai spectaculos decît în Secvenţa Celor Şase Artişti Dezlănţuiţi (care merită să intre în orice bibliografie a kitsch-ului), dar se trădează tot timpul - transformă viaţa lui Modigliani într-un colaj "dinamic" de exhibiţii alcoolice, confruntări cocoşeşti cu Picasso, confruntări cu Copilul-care-fusese, amintiri traumatizante şi răsuciri spasmodice, melodramatice, ale destinului. Pe scurt: o învălmăşeală; după ce ieşi din ea, ţi-e şi greu să te gîndeşti, în primul moment, la perioadele de concentrare şi muncă susţinută pe care le atestă cele peste 400 de tablouri în ulei (başca sculpturile, acuarelele şi desenele) lăsate de Modigliani în urma lui.
Filmul nici nu-şi face timp să ne spună că omul a fost şi sculptor; e prea ocupat să nu scape nici unul din ingredientele vechi, fade şi vulgare ale pitorescului boem. E făcut din inimă - e, clar, filmul cuiva care se îmbată cu cuvinte ca "artă" sau "Montmartre" -, dar ce pot eu să zic? Doar atît: zi-le, Loredana! "Ionel, Ionelule, nu mai bea, băiatule...".