Studii: Universitatea de Arte, Tîrgu-Mureş, actorie, promoţia 2012
Universitatea de Arte, Tîrgu-Mureş, masterat în actorie, promoţia 2014
Profesori: Zalányi Gyula (licenţă), Patkó Éva (masterat)
Participă la Gala HOP cu un moment inspirat de fotografia lui Erwin Olaf - The Hallway, Hope Series, textul Invitaţie la vals fiind compus din scrieri ale prietenei ei, Orbán Enikő. Pentru proba obligatorie şi-a ales o scenă a Christinei Aguilera din filmul Burlesque.
Oana Hodade: Care e prima ta amintire despre teatru?
Andrea Erika Bokor: Eram în clasa a doua când m-am înscris la clubul de dans din Gheorgheni, Step Dance. Printre multe altele, făceam în fiecare an un mare show de Crăciun. La unul dintre acestea a fost invitat un actor în rolul de prezentator / narator, căci momentele coregrafice se îmbinau într-o poveste. El nu ieşea pe scenă, vorbea la microfon din culise. Nu vroia să fie văzut, să se arate, să ajungă el în centrul atenţiei. Pur şi simplu stătea ascuns într-un colţ întunecat, dar îmbrăcat de sărbătoare, creând o atmosferă nemaipomenită numai şi numai prin vorbele lui, prin căldura vocii sale, prin intonaţie, prin pauze, prin accente, doar cu puterea gândului. Făcea magie. Sute de oameni au primit ceva foarte frumos de la el în seara aceia.
O.H.: Ce te face curioasă?
A.E.B.: Oamenii. Cartografierea lumii lor interioare. Acţiunile lor, gândurile lor, sentimentele lor. Motivaţiile, explicaţiile şi sursele acestora. Legătura dintre ele. Pânza de păianjen a logicii funcţionării sufletului şi a raţiunii umane. Toate astea referindu-se şi la mine, bineînţeles.
O.H.: Care e personajul tău special din copilărie? (fie el real sau inventat, o mătuşă, un vecin, mama, tata, Peter Pan)
A.E.B.: Sora mea. M-au trimis părinţii mei într-o zi să cumpăr pâine. La magazin nu aveau bani mărunţi, aşa că am primit restul sub formă de două bomboane. Ajunsă acasă, una i-am dat-o surorii mele, care are handicap psihic de gradul 2. A luat-o cu ochii înlăcrimaţi de bucurie. Timp de cel puţin o săptămână le-a spus părinţilor mei de mai multe ori pe zi şi oricui cu care se mai întâlnea că a primit o bomboană de la mine, de fiecare dată la fel de radiantă. Era o nimica toată, dar nu şi pentru ea. Întotdeauna i-am invidiat capacitatea de a se bucura în mod extrem de lucrurile şi gesturile mărunte.
O.H.: Ce te bucură?
A.E.B.: Dansul. Dulciurile. Să privesc apa, focul sau cerul. Să Îl am lângă mine. Să am parte de întâlniri adevărate cu oameni frumoşi. Frumosul. Un pahar cu vin pe acoperişul casei părinteşti. Golul din stomac înainte de a intra în scenă. Senzaţia de siguranţă pe care o am când deja sunt pe scenă. Să mă plimb cu trenul. Cântatul. Să mi se spună că am gătit bine. Momentele rare în care pot să mă dezbrac de barierele şi fricile mele. "Liniştea aia bună." Listă nesfârşită.
O.H.: De ce are nevoie un om ca să fie actor? (calităţi, defecte, abilităţi, idei, perspectivă, ureche muzicală, picioare lungi - ce?)
A.E.B.: De curajul de a fi sensibil. De dorinţa de a fi sincer. De credinţa în simplitate. De nevoia de a spune ceva. De seriozitate, punctualitate şi concentrare. Apoi de capacitatea de a-şi da drumul, de umor, de libertate. De încredere în sine şi în ceea ce face, dar şi de momente de nesiguranţă. De impulsul continuu de a pune întrebări şi de capacitatea de a nu gândi. De un corp sănătos pe care să îl ştie bine. De experienţă de viaţă. De foarte multă putere, putere şi tot mai multă putere. De răbdare.
O.H.: Ce te face vulnerabilă?
A.E.B.: Nu am nevoie de nimic care să mă facă vulnerabilă. Sunt. Dar cel mai tare poate atunci când îmi dau seama de un defect de al meu, de ceva care lipseşte din mine, când recunosc că am greşit. Situaţiile care mă fac să îmi conştientizez cât de puţin ştiu şi cât de mult mai am de învăţat.
O.H.: Ce te entuziasmează?
A.E.B.: Un partener bun. O idee nouă. O posibilitate apărută din senin. Un început. Confirmarea. Momentul în care îmi dau seama că visul meu nu este imposibil.
O.H.: Cum e generaţia din care faci parte?
A.E.B.: Nu pot să generalizez. Deşi expresia "tinerii de azi" există şi suntem des priviţi ca o masă uniformă, suntem şi noi indivizi. Suntem diferiţi. Leneşi şi maximalişti, serioşi şi neserioşi, visători şi cu picioarele pe pământ, pierduţi şi cu locul nostru în lume deja găsit, înfricoşaţi şi liniştiţi. Suntem de toate felurile. Cred că singura trăsătura pe care trebuie s-o avem neapărat cu toţii e să fim descurcăreţi.
O.H.: Ce te stimulează?
A.E.B.: Când sunt înconjurată de oameni care vor şi ei să facem ceva. Dacă sunt singura care trage, des renunţ şi eu. Dar dacă avem entuziasm şi înţelegere, o energie şi o dorinţă comună, mi se trezeşte toată fiinţa.
O.H.: Ce te motivează?
A.E.B.: Îmi dau seama foarte greu. Dorinţa de a gândi, de a afla, de a încerca, de a lucra, de a face, de a rezolva, de a organiza, de a reîncepe, de a realiza sunt ceva firesc. De cele mai multe ori nu sunt conştientă "de ce". Bine, nu vreau să mă laud în mod exagerat, am şi eu momentele mele (uneori extraordinar de lungi) în care din diferite motive nu mai am chef şi energie de nimic. Dar în principiu cred că aşa m-am obişnuit în copilărie şi am rămas blocată cu atitudinea de "Trebuie să ajung şi acolo, să o fac şi pe aia, să mai învăţ ceva şi de acolo etc.". Aşa sunt programată, vreau să fiu peste tot şi să le fac pe toate.
O.H.: Ce te emoţionează?
A.E.B.: Nişte fetiţe care fac teatru de păpuşi cu porcuşori făcuţi din cartofi şi cu un lup făcut dintr-un dovleac. Un bătrân de 90 de ani care cântă despre femeia pe care a iubit-o. Orice om căruia nu îi e frică să arate că are şi el sentimente, că şi pe el îl doare ceva, că şi pe el îl bucură ceva. Sinceritatea în principiu. Frumuseţea.
O.H.: Ce nu le-ai spune niciodată părinţilor?
A.E.B.: Că nu le sunt recunoscătoare. Că nu îmi pare rău. Că nu mi-am dorit să ne înţelegem mai bine.
O.H.: Ce iubeşti?
A.E.B.: Prima mea amintire despre teatru, lucrurile care mă fac curioasă, personajul meu special din copilărie, lucrurile care mă bucură, cele de care are nevoie un om ca să fie actor, lucrurile care mă fac vulnerabilă, care mă entuziasmează, generaţia din care fac parte, lucrurile care mă stimulează, mă motivează, mă emoţionează.
Îmi iubesc părinţii, îmi iubesc iubitul, îmi iubesc prietenii.
Îmi iubesc toate amintirile plăcute şi neplăcute, locurile în care am fost, oamenii cu care (în sensul adevărat al cuvântului) m-am întâlnit, experienţele care m-au adus acolo unde sunt.
O.H.: Ce crezi că te-aşteaptă?
A.E.B.: Nu am de unde să ştiu. Pot să îmi fac idei, planuri, să-mi creez scenarii în cap, dar (mai ales în ultima vreme) am învăţat că nu ştim niciodată când apare ceva neaşteptat care schimbă totul. De la o secundă la alta se poate întoarce roata, se poate dărâma orice, se poate naşte orice. Totul e un ocean nesfârşit de posibilităţi în care nimic, NIMIC! nu e sigur. E înfricoşător, dar şi frumos în acelaşi timp. Orice ar fi, îl aştept, îl primesc şi o să încerc să îl şi las să meargă mai departe, dacă trebuie.
O.H.: Alege un video care ar spune mai multe despre tine decât acest interviu.