Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Gala Tânărului Actor HOP 2014

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mini-interviuri HOP, 2014 (XIV)


, un interviu cu

august 2014
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ada Lupu, 22 ani
Studii: Universitatea de Arte "George Enescu", Iaşi, Arta actorului mânuitor de păpuşi şi marionete, promoţia 2013, profesor: Ciprian Huţanu, profesori actorie: Emil Coşeru şi Tatiana Ionesi.
masterand U.A.G.E., Arta actorului, profesor: Mihaela Arsenescu Werner
Participă la Gala HOP cu
:
Secţiunea individual:Nu e ceea ce pare (text propriu), după fotografia Penitent Daughter, de Gregory Crewdson
Secţiunea grup: Petit Tom, în spectacolul Feromonii, regia Vlad Volf
Proba obligatorie: Olive Oyl
Bonus Hop Shop: Unde nu-i cap, vai de picioare, solo animaţie; Stana şi Brana, împreună cu Cosmina Rusu.


Oana Hodade: Care e prima ta amintire despre teatru?
Ada Lupu: Prima care îmi vine în minte e, de obicei, printre ultimele. Ca acum, de exemplu. Îmi aduc aminte de mama care a venit de la Botoşani, cu câteva zile înainte de un spectacol în care voiam să mă vadă. Asta se întâmplă destul de des. Numai că de data asta, în timp ce eu eram la repetiţii, s-a dus şi şi-a cumpărat haine "frumoase", a spus ea. Era foarte preocupată să-mi placă. Am întrebat-o de ce şi mi-a răspuns: "Cred că eu am să fiu mândră de tine în seara asta. Aş vrea ca şi tu să simţi la fel."
Se pare că îmi amintesc mai curând emoţional decât cronologic. Câteodată, e ca şi cum aş uita să-mi ţin minte amintirile, pentru că, sinceră să fiu, trebuie să mă gândesc destul de mult până să o redescopăr pe prima care "s-a întâmplat." Cred că e cea cu rolul de ghiocel. Eram la grădiniţă şi ştiu că ne pregăteam pentru serbare. Era ceva cu nişte fetiţe care culegeau la un moment dat nişte ghiocei. Costumele mi-au rămas în minte: pentru fete nişte fuste colorate care îmi plăceau mult şi coroniţă cu flori. Pentru băieţi, nişte gulere albe despre care nu aveam nicio părere şi nişte căciuliţe verzi cu un fel de moţ, care mi se păreau tare urâte. Am repetat cât am repetat, până când au venit doamnele educatoare cu două zile înainte de serbare şi eu nu am primit nici fustă colorată, nici măcar coroniţă din aia cu flori. Habar n-avusesem că noi trebuia să spunem acasă şi să meargă părinţii să se intereseze şi bla, bla...; sigur ni s-a spus, dar n-am fost atentă. Aşadar, nu puteam să particip la serbare. Am început să plâng, dar n-am înduioşat pe nimeni. Într-un târziu, una dintre educatoare a găsit soluţia: "Poţi să fii ghiocel, dacă vrei. Uite, îţi dăm costumul lui... (spusese un nume, dar l-am uitat). El oricum e răcit şi nu mai vine". Doar că nu ghiocel voiam eu sa fiu, mie îmi plăceau fustele alea. Până la urmă, ştiu că am acceptat "compromisul", pentru că îmi mai amintesc o frântură în care repetam şi plângeam, iar o colegă îmi spunea: "Lasă, e mai bine că eşti ghiocel! Uite, cum vine gulerul ăsta mare, îţi acoperă pata asta de ou de pe bluza ta!" Îmi pare rău că serbarea nu reuşesc să mi-o amintesc deloc. Nici măcar nu sunt sigură dacă am mai jucat sau nu rolul de ghiocel. Mama spune că da. Eu la altceva mă gândesc: de ce m-au lăsat educatoarele să continui să repet pentru rolul de fetiţă culegătoare de ghiocei, când şi-au dat seama că fără costum oricum n-am să particip la serbare?

O.H.: Ce te face curioasă?
A.L.: Trebuie să recunosc că nu totul îmi stârneşte curiozitatea. Îmi place să caut, să descopăr, să ştiu, dar, totodată, mă pot plictisi destul de repede. Cel mai adesea, mă interesează întrebarea mai mult decât răspunsul. Oamenii aduşi laolaltă: asta mă face curioasă. Ce şi, mai ales, cum se întâmplă? Uşa încuiată din faţă. Uşa care se deschide şi cea care tocmai s-a închis. Aş vrea să ştiu de ce aici şi nu acolo, de ce acum şi nu atunci, de ce eu şi nu altcineva; ce se joacă, cine vine, cât e ceasul, ce se scrie, cât durează, cine spune, unde mergem, cine-i primul, ce urmează.

O.H.: Care e personajul tău special din copilărie? (fie el real sau inventat, o mătuşă, un vecin, mama, tata, Peter Pan)
A.L.: Atunci îmi părea imposibil de ales. Pentru că mereu era altul. Devenind special prin... absenţă. Îi iubeam, pe rând, pe cei care lipseau. Multă vreme l-am aşteptat pe Dumnezeu, de exemplu. Apoi l-am găsit pe Moş Crăciun mai uşor accesibil şi îl aşteptam câte un an întreg. Peste un timp, am început să tânjesc după tata. Apoi mi-am dat seama că de bunicul cu care îmi petrecusem copilăria îmi era cel mai dor. Am avut şi un prieten imaginar, Didi, singurul care putea fi prezent fără ca măcar să existe.
Acum îmi dau seama că, în timp ce eu îi aşteptam pe unii şi îi inventam pe alţii, o singură fiinţă a fost întotdeauna acolo. Specială prin "nimic special": Mama Mea.

O.H.: Ce te bucură?
A.L.: Detaliul. Desertul de după masa de prânz, dantela de pe rochie, lămâia din suc, mângâierea de sub degete. Subtilitatea. Mesajul din text, ezitarea din gest, povestea din imagine. Omul bun şi tinerii preocupaţi. Munca. Reducerile la ciocolată şi la cărţi, proiectele noi, prietenii care îmi spun adevărul. Copiii, când râd, mama, când vine de la Botoşani şi face pui cu smântână, ploile scurte, mai ales în luna august, cadourile pe care le fac şi cele pe care le primesc. Câteva rânduri de la cineva drag, rezultatele bune de la analize, cineva care apare într-un moment total neaşteptat, musafirii care pleacă la timp. Îmi place să mi se vorbească frumos, însă prefer un cuvânt care doare decât o tăcere care doar trece. Mă bucură să scriu aici despre mine.

O.H.: De ce are nevoie un om ca să fie actor? (calităţi, defecte, abilităţi, idei, perspectivă, ureche muzicală, picioare lungi - ce?)
A.L.: Cred că îi trebuie un univers interior special. Şi o nevoie naturală de a-l dezvălui celorlalţi. Plăcerea de a (se) exprima. Bucuria de a împărtăşi. Se vorbeşte mult despre calităţi necesare, în orice domeniu, dar cred că un actor are nevoie şi de slăbiciunile lui. Se hrăneşte din el însuşi, apoi se împarte pe sine. E ca un puzzle descompus. Poate doar oamenii care transformă tristeţea asta a fragmentării în fericire pot deveni actori.
A fi în faţa spectatorilor e un consum. Dacă îl simţi ca pe o risipă, atunci munca ta e doar un chin. Când, pe măsură ce oferi, tu creşti, ceea ce faci devine un miracol.

O.H.: Ce te face vulnerabilă?
A.L.: Tăcerile lungi. Lipsa de chef, lipsa de inspiraţie, lipsa de orice fel. Ceea ce nu se întâmplă, mai mult decât ceea ce se întâmplă. Ezitările, amânările, evitările, simulările. Senzaţia de prezent continuu pe care o resimt în anumite contexte. Momentul în care nu-mi găsesc locul, mai puţin decât locul care nu este al meu. Ideea fixă. Nepăsarea. Calmul exagerat. Şantajul sentimental. Omul resemnat, plictisul. Devin vulnerabilă atunci când nu (mai) am încredere. În mine, în alţii, în planuri, în vis. Antidotul meu este, oricât de descurajată aş fi, să continui întotdeauna să sper.

O.H.: Ce te entuziasmează?
A.L.: Cheful. Oamenii care au pasiune, riscul, efortul. Încrederea, scopul cu cât e mai colectiv, mijloacele cu cât sunt mai ale mele. Linia de sosire din depărtare şi drumul de sub tălpi. Dimineţile cu soare mai mult decât cele înnorate şi mai puţin decât serile lungi. Mă entuziasmează ceea ce e nou şi trebuie înţeles, ce e vechi şi poate fi încă păstrat, ce nu există şi trebuie inventat.

O.H.: Cum e generaţia din care faci parte?
A.L.: A mea. Mi-am asumat-o şi o iubesc aşa cum este. Grăbită sau, mai curând, nerăbdătoare? Răzvrătită sau, în sinea ei, revoluţionară? Superficială sau, de fapt, hipersensibilă? Ignorantă sau doar privată de timp? Pentru multe. Uneori, aproape chiar şi pentru curiozitate. Generaţia mea poate fi aşa cum aleg eu să o văd. Şi nu cred că existăcumva, pur şi simplu. Ea devine. Atunci când suntem banali în mod diferit şi speciali într-un fel asemănător. Pe mine nu mă obligă nimeni să mă integrez, eu rămân eu şi dinăuntru şi din afară. Însă, oriunde aş alege să mă situez, mă simt datoare să am grijă; pentru că ştiu că generaţia mea... sunt eu.

O.H.: Ce te stimulează?
A.L.: Ceea ce găsesc ca fiind imperfect. Materialul flexibil, finalul deschis, rolul de compoziţie, experimentul, contradicţia. Întâmplarea, mai mult decât planul, oamenii intuitivi, emoţia colectivă care se formează din emoţiile individuale, frica din spatele actelor mele de curaj, frumuseţea care transpare, uneori promisiunea, niciodată ameninţarea.
Îmi plac începuturile care vin din frământare, chiar slăbiciune. Caut să acţionez nu atunci când ştiu că pot să fac, ci, mai degrabă, atunci când simt că nu pot să nu fac. Cred că pot găsi un stimul în aproape orice: voinţa personală, bucuria, detaliul care poate să varieze, indiferenţa care mă doare, datoria care nu mă obligă, nevoia care mă determină. Cât de mult se poate visa despre, ce s-ar putea schimba în lume după, pentru cine contează.

O.H.: Ce te motivează?
A.L.: Pragul de trecut, deopotrivă cu cel pe care tocmai l-am depăşit. Momentul în care constat că nu pot. Micile victorii personale. Simt nevoia să dau sens vieţii mele, nu din orgoliu, ci dintr-un fel de disperare. Vreau să evit sentimentul de vinovăţie care se instalează odată cu resimţirea inutilităţii. Nu caut motivaţii în exterior, pentru că există, oricum, ca un fel de creatură care-mi dictează dinăuntru. Dacă încep, trebuie să continui; dacă greşesc, trebuie să schimb; dacă persist, trebuie să mă opresc. Cred că-i o binecuvântare să fiu lăsată să fac ceea ce-mi place. Iar dacă se întâmplă ca munca mea să devină şi bucuria altora, aş putea, oare, să pretind mai mult?
Nu ştiu dacă există succesul sau ratarea despre care cu toţii avem câte o teorie, dar am certitudinea despre mine că vreau să nu trăiesc degeaba.

O.H.: Ce te emoţionează?
A.L.: Depinde. Azi pot să râd de ceva ce ieri m-ar fi putut lăsa indiferentă, iar mâine m-ar putea face să plâng, probabil. În general, sunt sensibilă la tot ce e viu. Trăiesc cu aceeaşi intensitate tristeţea şi bucuria din jurul meu.
Pană acum, am observat că privesc mai atent oamenii care vin de la ţară şi nu ştiu dacă au urcat în autobuzul corect, dar le este ruşine să întrebe pe cineva; bărbaţii foarte înalţi care ţin pe umeri copii foarte mici, bătrânii singuri, animalele care mănâncă împreună, oamenii care-şi fac cadouri. Simt ceva aparte în noaptea de Înviere, în faţa publicului, când i se cântă cuiva "La mulţi ani!", când se vorbeşte despre o invenţie, când se caută soluţii în medicină, când străinii care aşteaptă la acelaşi rând încep să "prevestească" viitorul lumii ăsteia şi să se îngrijoreze împreună de "ce-o să se aleagă de noi."

O.H.: Ce nu le-ai spune niciodată părinţilor?
A.L.: Că există ceva ce nu le-aş spune niciodată.

O.H.: Ce iubeşti?
A.L.: O iubesc pe Mama Mea.
Uneori nu iubesc suficient, alteori iubesc ceea ce ar trebui să urăsc.
Iubesc în felul meu: munca mai mult decât relaxarea, omul slab mai mult decât pe cel puternic, mintea mai puţin decât sufletul, sufletul mai mult decât corpul, pe unii altfel decât pe alţii, pe mine întotdeauna. Iubesc de aici ceea ce e acolo.
Iubesc tot ce se poate iubi, ca să nu mor.

O.H.: Ce crezi că te-aşteaptă?
A.L.: Cred că nimeni nu aşteaptă pe cineva care stă pe loc. Încerc să mă-ndrept singură spre ceea ce mi-aş dori să găsesc. Corect ar fi să primesc atât cât merit, ideal... atât cât sper. Se spune că nu ştii niciodată ce te-aşteaptă. Poate e mai bine aşa. Ştiu însă că orice înseamnă pentru unii totul, iar pentru alţii nimic. Pentru mine, e important să însemne ceva.
Îmi place să cred că există un loc care este al meu. Şi un drum al revelării. Care trece şi prin Costineşti. Mai departe, nu ştiu cât se-ntinde. Vreau doar ca atunci când voi trece pe lângă "ceva" ce mă aşteaptă, să pot să mă opresc. Să simt cât să rămân şi să ştiu cum să-mi regăsesc cărarea.

O.H.: Alege un video care ar spune mai multe despre tine decât acest interviu.





 Toate articolele despre Gala Tânărului Actor HOP 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Oana Hodade
 Alte articole de Ada Lupu


Alte articole

 Ada Lupu... Nu e ceea ce pare - câştigătoarea Marelui Premiu la HOP, 2014, Sonia Teodoriu, despre Ada Lupu
 Ziua 4 la Gala Tânărului Actor HOP, 2014, Oana Hodade
 Laureaţii Galei Tânărului Actor HOP 2014, Comunicat de presă
 Ziua 3 la Gala Tânărului Actor HOP, 2014, Oana Hodade
 Ziua 2 la Gala Tânărului Actor HOP, 2014, Oana Hodade
 Toate articolele despre Gala Tânărului Actor HOP 2014


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer