Studii U.N.A.T.C. Bucureşti, promoţia 2013, Profesor Adrian Titieni
Participă la Gala HOP cu:
Secţiunea grup: Denisa / Doamna Martin / Maşa în spectacolul Paravan. Două telefoane, de Matei Lucaci-Grunberg, regia Matei Lucaci-Grunberg, alături de Irina Antonie, Mădălina Craiu, Octavian Costin, Andrei Cătălin şi Ştefan Huluba.
Proba obligatorie: Kate Bush
Oana Hodade: Care e prima ta amintire despre teatru?
Iulia Ciochină: Cred că aveam 7-8 ani când am văzut prima oară teatru de păpuşi, în Victoria, unde locuiam pe atunci. Dar nu îmi amintesc să mă fi impresionat prea tare. După ce m-am mutat în Bucureşti, pe la 13 ani, am fost la teatru cu un băiat. Mama lui ne-a trimis la Apus de Soare în regia lui Dan Piţa. Ăsta a fost primul spectacol. Nici de data asta nu am înţeles foarte mult... m-am plictisit şi m-am foit într-una. Nu a fost nimic revelator:)
Nu mi-am imaginat atunci nicio clipă că eu o să fac teatru.
O.H.: Ce te face curioasă?
I.C.: Mă face curioasă motivul pentru care obiectul curiozităţii mele azi mă incită iar mâine mi se pare aproape lipsit de valoare şi plictisitor într-o oarecare măsură. De ce când merg pe stradă uneori mi se pare că nu se întâmplă nimic special iar alteori am senzaţia că se întâmplă totul iar eu asist la asta? Cum reuşeşti să menţii curiozitatea? Asta mă face curioasă. Obiectul curiozităţii mele mi se pare mai puţin relevant. Mi se pare că sunt un om curios. Mă poate face curioasă aproape orice... de la un gest, un peisaj, o mâncare, o activitate, un pix, un om. Dar cum reuşesc să-l văd pe omul ăla în fiecare zi diferit, să-i descopăr în fiecare zi o nuanţă, să-l percep ca fiind infinit, dincolo de imaginea superficială pe care eu mi-am făcut-o despre el? Am momente în care îmi e greu să mă adun, să manifest interes sau curiozitate chiar şi faţă de meseria mea. Atunci simt un mare disconfort şi vinovăţie chiar, că nu sunt capabilă să văd cu adevărat ce se întâmplă în jurul meu. În momente ca astea totul îmi pare finit şi sterp. Dar ştiu că nu este aşa. Cum reuşeşti să percepi mereu infinitul ăsta şi nenumăratele posibilităţi? Cum faci să vezi în ceva la care te uiţi, nu un lucru, sau două, ci zece poate? Întrebările astea îmi stârnesc curiozitatea.
O.H.: Care e personajul tău special din copilărie? (fie el real sau inventat, o mătuşă, un vecin, mama, tata, Peter Pan)
I.C.: Mama mea. Tatăl meu. Deşi mi-a luat ceva timp să recunosc, am fost foarte ataşată de părinţii mei. Foarte greu am reuşit să mă desprind cu adevărat de ei şi să nu-i mai caut în oamenii pe care-i întâlnesc. Pe mama pentru grija şi atenţia ei. Pe tata îl admiram pentru cum vorbea, ce citea, cum gândea şi îmi doream să fiu ca el.
O.H.: Ce te bucură?
I.C.: Totul. Atunci când sunt prezentă. Fie că am repetiţii, citesc, scriu, văd un film, mănânc, gătesc, alerg, dansez, cânt. Toate astea mă bucură. Important e să le fac pe bune. Nu doar să mă prefac că le fac.
O.H.: De ce are nevoie un om ca să fie actor? (calităţi, defecte, abilităţi, idei, perspectivă, ureche muzicală, picioare lungi - ce?)
I.C.: Luciditate, prezenţă, atenţie orientată în exterior. Nu ştiu de ce are nevoie un actor sau cum trebuie să fie un actor. Am enumerat nişte lucruri de care cred că aş avea eu mai multă nevoie ca să pot face meseria asta aşa cum îmi doresc. Are nevoie de curaj, poate. Cel mai mult. Curajul de a renunţa la tot ce crede că ştie. La TOT ce crede că ştie despre el. Poate să fie panicant rău gândul ăsta. Dar până acolo e cale lungă. De exemplu, azi dimineaţa trebuia să mă văd cu o colegă, la 10, la şcoală, să repetăm pentru Visul... de Shakespeare. Nu mi-a sunat ceasul. Am plecat nemâncată, am întârziat vreo juma' de oră. Pe drum mi-am dat seama că mi-am uitat şi costumul acasă şi tot aşa. Am fost paralelă tot ziua... deci şi de disciplină are nevoie, înainte de toate.
O.H.: Ce te face vulnerabilă?
I.C.: De cele mai multe ori, un om vulnerabil. Un om care are curajul să se dezvăluie. Să rişte totul: să fie rănit, criticat, ridiculizat. Deşi sunt un om foarte vulnerabil, nu am disponibilitatea de a mă arăta mereu aşa. În orice caz, încerc tot mai des postura asta. Ce înseamnă până la urmă să fii vulnerabil? Cred că înseamnă să fii onest, să fii de acord cu tine însuţi. Chiar dacă nu întâlnesc oameni care sunt din prima vulnerabili, oamenii se deschid dacă simt că tu o faci cu ei. Încep să aibă încredere, nu se mai tem şi renunţă să mai ascundă acele părţi care, în mintea lor, pot fi atacate.
O.H.: Ce te entuziasmează?
I.C.: Ajung destul de greu la entuziasm. Şi asta pentru că sunt o persoană destul de haotică. Nu vorbesc de entuziasmul acela trecător pe care îl simt atunci când încep orice lucru nou sau vizitez un loc nou. Se simte bine şi genul ăla dar, din păcate, nu mă ţine mai mult de două zile, aşa că nu mai pun atâta preţ pe el. Adevăratul entuziasm îl simt cam după două săptămâni de repetare intensă a aceluiaşi lucru. E genul de entuziasm mai calm, cumva indiferent, dar singurul care simt că durează. Îl simt atunci când repet intens la un proiect cu colegii sau când alerg pentru un timp îndelungat.
O.H.: Cum e generaţia din care faci parte?
I.C.: Nu ştiu, nu îmi dau seama. E greu de spus pentru mine. Cred că la întrebarea asta ar putea răspunde mai bine un profesor care ne-a văzut ca generaţie, care a văzut şi alte generaţii şi poate face o comparaţie. Nu m-am gândit niciodată la colegii mei din perspectiva unei generaţii. Eu nu i-am perceput decât ca pe individualităţi.
O.H.: Ce te stimulează?
I.C.: O discuţie cu un prieten poate să mă stimuleze, un partener de scenă / regizor curios şi implicat, un spectacol, un film.
O.H.: Ce te motivează?
I.C.: O intuiţie pe care o am că este mereu mai mult decât pot eu să percep, să înţeleg în momentul ăsta. O senzaţie că se întâmplă mereu mai mult, mai abundent, mai concentrat, mai intens. Asta mă face să cercetez mai departe, să vreau să descopăr mai departe. Asta mă ţine în viaţă.
O.H.: Ce te emoţionează?
I.C.: Sinceritatea oamenilor, alteori agresivitatea lor, contradicţiile din noi şi din lume, absurditatea unor situaţii, disperarea din mine, alteori din alţi oameni, simplitatea, muzica şi tot ce simt că nu pot pătrunde cu mintea şi pune în cuvinte.
O.H.: Ce nu le-ai spune niciodată părinţilor?
I.C.: Multe lucruri.
O.H.: Ce iubeşti?
I.C.: Aş vrea să pot să spun că îi iubesc pe oamenii din viaţa mea dar nu sunt sigură... nu cred că am dobândit capacitatea asta. Nu mă simt suficient de matură, de puternică. Uneori simt că îi iubesc, alteori... nu. Uneori îmi vine să fug de ei, alteori poate că îi iubesc doar pentru ce îmi oferă. Simt că iubesc totul din ei doar în anumite momente, foarte scurte, alteori doar fragmente din ei. Devine complicat câteodată şi obositor... Da, nu mi se pare simplu deloc să iubeşti.
O.H.: Ce crezi că te-aşteaptă?
I.C.: Depinde de ce îmi propun să fac. Momentan vreau să termin masterul şi să lucrez la cât mai multe proiecte independente.
O.H.: Alege un video care ar spune mai multe despre tine decât acest interviu.