Studii: Universitatea de Arte "Geroge Enescu" Iaşi, secţia Arta Actorului, Profesori: Mihaela Arsenescu Werner şi Doru Aftanasiu
Participă la Gala HOP cu Câinele de Daniel Chirilă, inspirat de fotografia Crabs, Skinningrove, North Yorkshire de Chris Killip. La proba obligatorie, Conchita Wurst la Costineşti :)
Oana Hodade: Care e prima ta amintire despre teatru?
Daniel Chirilă: Am un flash despre teatru, nu ştiu dacă e prima amintire, dacă a mai fost ceva înainte, dar îmi place să cred că e asta. Am 4 ani, mă strânge al naibii de tare papionul şi e revelionul. Masă plină. Eu sub masă. La TV-ul nostru alb-negru e Dem Rădulescu. Râde, gesticulează şi vorbeşte despre moarte. Eu plâng. "Cum naiba se pot bucura oamenii că trece timpul? Şi de ce sărbătorim revelionul? Şi nenea asta gras de ce râde tocmai acum când vine moartea?". Mi-am mai revenit de atunci, dar tot nu-mi plac revelioanele şi zilele de naştere. Şi am început şi eu să râd.
O.H.: Ce te face curios?
D.C.: Cred că pe mine m-a născut mama curios. Şi asta a fost. Sunt curios la tot şi toate. Problema e durata stării de curiozitate. Pe cât sunt de curios, pe atât de repede mă plictisesc. Dar am învăţat sau m-am învăţat să fiu cumva echilibrat, atât în curiozitate, cât şi în plictiseală. Sau măcar încerc.
O.H.: Care e personajul tău special din copilărie?
D.C.: "Personajul meu special din copilărie" eram "Eu în viitor". Stăteam în pat cu ochii deschişi, îmi luam jucăriile pe lângă mine, stăteam întins şi mă proiectăm câte două ore în: Batman, Superman, Făt-Frumos, Ion Creangă, Petre Roman, Dan Bittman, Cichician, Bill Gates, preot, avocat, Hagi, procuror, PR, actor... Pe rând, am fost toate personajele astea proiectate, iar după cele două ore, cădeam lat aşa cum eram, de parcă aş fi alergat juma de zi.
O.H.: Ce te bucură?
D.C.: Mă bucură lucrurile bine făcute. Talentul şi dârzenia în teatru. Normalitatea în societatea noastră. Speranţele generaţiei tinere. Şi multe altele, că doar nu sunt un trist :)
O.H.: De ce are nevoie un om ca să fie actor?
D.C.: De alţi oameni care să-l vadă ca pe un actor. Şi el să creadă măcar 20% în asta. În rest, toate celalalte lucruri pe care le ştie lumea. Să fie om, să creadă în poveşti şi să fie sănătos la cap, stomac, inimă şi ficat. Părerea mea, din ce-am auzit la alţii.
O.H.: Ce te face vulnerabil?
D.C.: Ştii, pentru "vulnerabil" ăsta, ca să fiu sigur, m-am dus la DEX. Şi-am văzut eu acolo că ar fi vorba despre "punctul slab, partea slabă a cuiva, punct sensibil". Păi, dragă regizorule sau omule care citeşti interviul, n-am nici un punct slab. Adică am orgoliu şi multe altele ca tot omu', dar oameni suntem şi ne înţelegem :)
O.H.: Ce te entuziasmează?
D.C.: Aseară m-a entuziasmat Billy Elliot. Acum o săptămână, Copii răi de Mihaela Michailov, cu Katia Pascariu. Acum două săptămâni, Şi eu sunt varan. Acum o lună că am luat la HOP. Acum 8 luni, spectacolul Mălăieş în Călcăieş. Acum 10 luni, protestele "Uniţi Salvăm". Şi multe altele.
O.H.: Cum e generaţia din care faci parte?
D.C.: În primul rând, e o victimă a sistemului educaţional. Suntem câtă frunză, câtă iarbă. Din cauza asta, generaţia mea e debusolată. Nu ştie cât de talentată e, pentru că unii îi spun că nu mai sunt actori mari, alţii se cred actori mari. Generaţia asta are multă dorinţă, multă frică şi e prea cuminte. În rest, numai de bine. Suntem autodidacţi, autocritici, autoproducători şi automaţi. Facem spectacole în cafenele, ganguri, facultăţi, poduri, străzi, spitale şi în timp record. Şi alergăm după reclame. Cu toate astea condiţia fizică nu e una de invidiat. Ne place fast-foodu' şi ne dăm în vânt după sarmalele de acasă. Blestemăm premiile teatrale, dar ne imaginăm ţinând discursuri la premiere. Îi bârfim pe regizorii şi actorii cunoscuţi, dar ne-am da o mână să jucăm la / cu ei. Facem toate astea şi încă mai avem energie. Înseamnă că putem. Concluzie: generaţia mea chiar poate.
O.H.: Ce te stimulează?
D.C.: Confirmările de moment. Pentru că în meseria asta trăieşti momente şi momente. HOP-ul e ultima chestie care m-a stimulat, profesional vorbind. În rest, ca la "aproape toată lumea", şi partea financiară e un stimul puternic, chiar dacă e pe minus sau pe plus.
O.H.: Ce te motivează?
D.C.: În facultate, m-au motivat colegii mei pentru că sunt nişte actori extrem de talentaţi, iar eu am încercat să ţin pasul cu ei. Uite, dacă tot am vorbit despre ei, vreau să-i numesc în interviul ăsta, chiar dacă unii nu participă la gală. Ionuţ Cornilă, Andrei Grigore Sava, George Cocoş, Alex Iuraşcu, Alex Amargheoalei, Andrei Ciopec, Delu Lucaci, Loredana Cosovanu, Claudia Chiraş, Lizza Trif, Roxana Caraiman, Marta Botezat, Amalia Olaru, Ana Maria Moroşanu, Alexa Popa, Alexandra Bandac.
De când am terminat facultatea, mă motivează să lucrez la un spectacol. Mă motivează mesajul pe care vrea să-l transmită şi o atmosferă prielnică creaţiei, dacă e să mă exprim pompos şi diferit de restul lumii. Da, şi pe mine mă motivează lucrul în echipă.
O.H.: Ce te emoţionează?
D.C.: Nu mă emoţionează mierea cu zahăr, cât mă emoţionează sarea cu piper. Nu ştiu exact, cred că simplitatea. Şi cred că ce mă entuziasmează, mai întâi mă emoţionează. Da, aşa e. Ce mă emoţionează, mă şi entuziasmează.
O.H.: Ce nu le-ai spune niciodată părinţilor?
D.C.: Că nu mai vreau, că nu mai pot, că nu mai ştiu. Eu ştiu, vreau şi pot mereu şi nu pot, nu vreau şi nu ştiu să spun altceva.
O.H.: Ce iubeşti?
D.C.: Anumite momente, cu anumiţi oameni sau chiar cu mine singur. Sau chiar fără mine. În principiu, momente...
O.H.: Ce crezi că te-aşteaptă?
D.C.: Nu ştiu ce mă aşteaptă, dar dacă e de bine şi vede că nu mai vin, să facă ea / el doi paşi spre mine şi mă prind.
O.H.: Alege un video care ar spune mai multe despre tine decât acest interviu.
D.C.: http://vimeo.com/16091069