Studii: U.N.A.T.C. Bucureşti, actorie, promoţia 2011
U.N.A.T.C. Bucureşti, masterat în actorie, promoţia 2013
Profesori: Florin Zamfirescu (licenţă), Gelu Colceag (masterat)
Participă la Gala HOP cu Nina Zarecinaia din Pescăruşul de A.P.Cehov, iar la proba obligatorie - Ella Fitzgerald.
Oana Hodade: Care e prima ta amintire despre teatru?
Ana-Maria Bercu: Cred că toată viaţa mea am fost legată de teatru, într-un fel sau altul. Mama, fiind actriţă, mă lua tot timpul la repetiţiile ei pentru că nu avea cu cine să mă lase acasă. Îmi amintesc că aveam vreo 5 sau 6 ani şi săream literalmente dintr-un balcon în altul, dărâmând reflectoarele Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ. Era în timpul repetiţiilor la Orfanul Zhao în regia lui Alexandru Dabija. Primele amintiri le am acolo.
O.H.: Ce te face curioasă?
A.M.B.: Tot ce mă înconjoară. Cărţile. Filmele. O partitură pentru pian nedescifrată încă. Discuţiile dintre copii. Primele întâlniri. Oamenii din jurul meu. Poveştile lor. Ziua de mâine. Cred că sentimentul de curiozitate este izvorât dintr-o bucurie generală de a trăi.
O.H.: Care e personajul tău special din copilărie? (fie el real sau inventat, o mătuşă, un vecin, mama, tata, Peter Pan)
A.M.B.: Nu cred că am avut un personaj anume care să-mi fi marcat copilăria. Cred că atunci când eşti copil toate din jurul tău te marchează într-un fel sau altul. Eu am fost un copil visător, în sensul grav al cuvântului... Adică eram cumva blocată în lumea mea. Pe mine mă marca orice. Ţin minte că atunci când mergeam cu părinţii mei undeva, nu eram în stare să reţin drumul. Atenţia îmi fugea la cer, la sunete, la culori, la oamenii cu care ne intersectam, la expresiile feţelor lor, la cele mai neînsemnate detalii, la senzaţiile produse de toate acestea. Sigur, îmi plăceau desenele animate cu Sailor Moon, aveam prietenii mei de joacă şi colecţionam abţibilduri ca oricare alt copil, însă eram cea mai fericită când mă izolam în lumea mea şi purtam dialoguri cu personaje inventate de mine.
O.H.: Ce te bucură?
A.M.B.: Mă bucur că trăiesc. Că sunt sănătoasă. Că am nişte părinţi care mă iubesc aşa cum sunt. Că am nişte fraţi de care sunt mândră. Că am câţiva prieteni care-mi sunt mereu alături. Mă bucur şi că uneori mi-e foarte greu şi sufăr îngrozitor, pentru că ştiu că doar aşa devin mai puternică.
O.H.: De ce are nevoie un om ca să fie actor? (calităţi, defecte, abilităţi, idei, perspectivă, ureche muzicală, picioare lungi - ce?)
A.M.B.: Are nevoie de o zdruncinătură bună! Adică pus la zid, privit direct în ochi şi atenţionat în cel mai serios mod posibil că decizia pe care o ia nu e o joacă! Aşa poate va reflecta mai profund la ce vrea să facă cu viaţa lui. Pentru că odată ce îşi alege meseria asta, spune "da" şi loviturilor. Nu vreau să sune dramatic, dar ăsta-i adevărul. Doza de fericire este cu mult mai mică decât doza de nefericire cu care te alegi. Şi ajungi la un moment dat să te întrebi întruna "până la urmă, de ce-mi doresc eu atât de mult asta, când nu mai văd nicio perspectivă?". Atunci pare că toată munca, tot efortul, toate nopţile nedormite, tot consumul făcut cu mare dragoste, îşi pierd orice sens. De asta mi se pare atât de important ca un tânăr care-şi alege drumul ăsta, pe lângă dezvoltarea abilităţilor, ambiţie, muncă şi drag de meserie, să-şi semene şi un soi de forţă şi luciditate mentală ca barieră pentru toate greutăţile pe care inevitabil o să le întâmpine.
O.H.: Ce te face vulnerabilă?
A.M.B.: Eu sunt în general o persoană foarte vulnerabilă. Pot fi foarte uşor rănită, mai ales atunci când iubesc. Cred însă că vulnerabilitatea îi face pe oameni frumoşi. Odată ce o accepţi nu mai e atât de chinuitoare, ba chiar devine necesară. Pentru că doar în starea asta putem fi văzuţi în profunzime. Putem să iubim cu toată inima şi să investim într-o relaţie care poate să meargă sau nu. Putem face ceva chiar dacă nu există garanţii. Putem risca şi astfel putem avea.
O.H.: Ce te entuziasmează?
A.M.B.: Mă entuziasmează gândul că mâine va fi mai bine decât azi, acţionând în sensul ăsta. Că mâine voi fi cu un grăunte mai înţeleaptă decât sunt azi.
O.H.: Cum e generaţia din care faci parte?
A.M.B.: Cu toţii suntem nişte suflete bune. Fiecare dintre noi am fost mânaţi pe drumul ăsta de un impuls de a face bine, de a stârni emoţie, bunătate şi iubire. Şi cred că prin asta nu ne diferenţiem cu nimic de celelalte generaţii. Eu sunt foarte ataşată de toţi colegii mei. Şi mă bucur de fiecare dată când aud că nu se lasă şi continuă să lupte. Chiar dacă nu ne vedem atât de des, fiecare dintre noi simţim că facem parte dintr-un întreg, mai ales acum, după ce l-am pierdut pe colegul nostru Sorin Şaguna. Dumnezeu să-l odihnească... Dispariţia lui ne-a şocat profund, ne-a îndurerat şi ne-a schimbat pentru totdeauna. Ne-a făcut să conştientizăm cât de important este să nu pierdem legătura şi să continuăm să ştim unii de alţii. De asemenea am decis cu toţii să creăm un festival de teatru şi poezie în memoria lui Sorin, care să îi poarte numele. Poate aşa poeziile lui nu vor trece în uitare, ci vor căpăta glas.
O.H.: Ce te stimulează?
A.M.B.: Gândul că timpul trece foarte repede.
O.H.: Ce te motivează?
A.M.B.: De fiecare dată am încercat să folosesc frica drept motivaţie, să mă aflu în afara zonei de confort. Cred că doar aşa ajung să mă descopăr, să mă dezvolt şi să mă maturizez.
O.H.: Ce te emoţionează?
A.M.B.: Să-mi privesc părinţii cum îmbătrânesc încet încet... Mâinile mamei... Amintirile când mergeam la bunici vara şi-mi părea mereu o sărbătoare... Copilăria... Amintirile cu oameni dragi care nu mai sunt... Momentele când conştientizez cât sunt de norocoasă...Multe.
O.H.: Ce nu le-ai spune niciodată părinţilor?
A.M.B.: Că nu le sunt recunoscătoare.
O.H.: Ce iubeşti?
A.M.B.: Viaţa asta frumoasă şi grea.
O.H.: Ce crezi că te-aşteaptă?
A.M.B.: Eu am un motto: "Cât eşti tânăr fă-ţi un nume. Iar la maturitate foloseşte-l spre binele altora". Cred că mă aşteaptă multă muncă, cu ajutorul lui Dumnezeu.
O.H.: Alege un video care ar spune mai multe despre tine decât acest interviu.