Spectacol în concurs la festivalul Undercloud, 2014, piesa Voyeur (în original, Toyer, subiectul ei fiind abordat de scriitorul şi actorul american Gardner McKay şi în romanul său cu acelaşi nume) este jucată de Tudor Istodor şi Alexandra Ioniţă, în regia lui Claudiu Istodor. Voyeur are o dimensiune puternică de thriller, creând gradual o stare de tensiune foarte puternică atât pe scenă, cât şi pentru spectatori. Sunt momente în care tensiunea creşte paroxistic, pentru ca ulterior să se spargă într-o criză de râs, la o nouă întorsătură de situaţie. Acum, atât publicul, cât şi eroina ar putea respira uşuraţi - şi o fac, pentru că se bucură de încetarea agresiunii (mai mult psihologice) -, însă aluziile destul de transparente strecurate în textul piesei reduc din suspans: publicul ştie, se aşteaptă, nu se lasă înşelat.
Dr. Maude Christopher, psihiatru, are ca pacienţi câteva dintre victimele Păpuşarului. Acesta este un psihopat a cărui plăcere rezidă în jocurile mentale în care le atrage pe victimele sale, pentru ca apoi, asemeni un păianjen care îşi paralizează prada, să le dea un tranchilizant şi să le supună unui tip de lobotomie care le lasă imobilizate pe viaţă.
După o zi de lucru la spital, Maude se întoarce în apartamentul său. Ascultă mesajele unui alt medic despre cazurile de care ea se ocupă şi dă drumul la muzică clasică. Maude locuieşte într-o clădire izolată. Înăuntru este în siguranţă, afară se află noaptea, necunoscutul, pădurea şi potenţialele primejdii, cum ar fi, de pildă, bărbatul care o urmăreşte uneori atunci când se dezbracă. Sunt datele perfecte pentru o producţie horror sau thriller, aşa cum ne-a învăţat Hollywood-ul. Condiţiile ideale pentru o crimă.
Ceea ce reuşeşte piesa să creeze este jocul trecerii de la sentimentul de siguranţă la cel de pericol, de la teama uşor exagerată şi nefondată ("necunoscuţii ar putea să-ţi facă rău"), la cea palpabilă, concretă ("omul de lângă tine are toate intenţiile de a-ţi face rău"). E un joc subtil între fricile noastre generale (sentimentul de "totuşi nu ni se poate întâmpla nouă") şi felul în care ele se materializează.
Maude are o problemă cu maşina, iar Peter, un tânăr amabil, se oferă să încerce să i-o repare. E un om care vrea să o ajute, aşa că Maude pierde din rezerva pe care o are de obicei faţă de necunoscuţi. Apoi îi cere şi el ajutorul: are nevoie să dea un telefon urgent. Sună ocupat, aşa că intruziunea necunoscutului în spaţiul personal se prelungeşte. Acesta află ulterior o veste cutremurătoare, iar sentimentele lui Maude faţă de el se mută înspre compasiune. Pas cu pas, bărbatul câştigă din ce în ce mai mult teren, şederea lui în apartamentul lui Maude devine din ce în ce mai lungă, iar încercările ei de a-l convinge să plece, din ce în ce mai disperate.
Tudor Istodor joacă, efectiv, mai multe personaje, deoarece el trece de la o persona la alta în jocurile mentale în care o implică pe Maude. Este, la început, bărbatul simplu, dar simpatic, care vrea să ajute, un pic cam pierde-vară (de profesie chiromant prin cluburi gay). Devine, apoi, voyeurul demn de milă care, confruntat de psihiatru cu problema sa, ajunge, copleşit de ruşine, să nu poată nici să răspundă întrebărilor. Este şi agresorul extrem de lucid, cu o plăcere sadică în a-şi explica manevrele şi în a-şi tortura victima. Pentru a deveni în cele din urmă actorul tânăr, exuberant, plin de viaţă, încântat de arta lui.
Tudor Istodor trece foarte natural de la o persona la alta, fiind verosimil aproape întotdeauna. Despre persona sa de psihopat s-ar putea vorbi poate de un nivel mai profund la care nu ajunge, cel de asumare a conştiinţei răului, a mentalităţii omului amoral, a sadismului. Nici textul lui Gardner nu trece dincolo de un shock-factor convenţional şi nu lasă publicul să ajungă la resorturile minţii unui asemenea individ. Deşi Păpuşarul este mai mult decât dornic să-şi împărtăşească planurile diabolice, nu merge dincolo de nivelul de suprafaţă a unui psihopat, aşa cum îşi imaginează fiecare că un astfel de tip uman ar trebui să fie. O problemă interesantă este dacă celelalte identităţi ale sale sunt simple măşti, roluri la care el recurge, sau, dimpotrivă, faţete ale personalităţii sale.
Mai schematic mi s-a părut personajul feminin. Acesta are o anumită duritate, o tărie de caracter (care se relevă, de pildă, prin răspunsurile tranşante pe care i le dă interlocutorului său şi prin siguranţa de sine pe care o emană) şi este gândit ca un adversar redutabil al Păpuşarului. Nu este o femeie obişnuită, nu este paralizată de frică şi face mutări îndrăzneţe în jocul psihologic ce are loc pe scenă. Prinsă în jocul Păpuşarului, ajunge să treacă prin stări foarte intense, de la disperare şi panică, la o criză de râs. Cu toate acestea, la finalul piesei, am simţit o nevoie de "mai mult". Am vrut să ştiu mai bine cum funcţionează mecanismele mentale ale unui psihopat sau, dimpotrivă, cele ale unui psihiatru (dincolo de replica "eu sunt psihiatru" repetată de mai multe ori în timpul piesei).
Pe de altă parte, tensiunea este foarte bine dozată, iar soluţia regizorală prin care sala devine o extensie a spaţiului de joc - de fapt celelalte camere ale apartamentului lui Maude (inclusiv dormitorul) - este foarte eficientă. În această zonă, chiar în mijlocul publicului, au loc pe întuneric urmăriri şi confruntări, fapt care dă senzaţia că nimeni nu este în siguranţă, chiar dacă tu, ca spectator, eşti protejat prin convenţia teatrală de violenţa de pe scenă.
Finalul prin care victima devine agresor nu face altceva decât să ilustreze un loc comun, deoarece ni se revelează abia la sfârşit că eroina nu s-a lăsat înşelată şi astfel nu avem acces la demersul său interior. Ea simulează perfect atracţia pentru a-l învinge pe agresor în jocul seducţiei, prin care decide să devină, la rândul ei, "păpuşarul", jucându-se în final cu prada imobilizată pe canapea.
Astfel, trăirile pe care le ai ca spectator sunt foarte similare cu cele generate de un film din genul thriller, intensificate de trăsătura aici şi acum pe care o are teatrul. Schimbarea constantă a regulilor jocului sub ochii spectatorului, divulgarea permanentă a dimensiunilor obsesiei personajului masculin (care ştie totul despre victima sa), fiecare manevră pe care cei doi o fac pentru a-l domina pe celălalt creează un spectacol extrem de tensionant care îl ţine pe spectator constant în alertă.
Cu toate acestea, când am citit înainte descrierea piesei, mi-am creat nişte aşteptări. M-am gândit că relaţia victimă-agresor va ajunge să exploreze mult mai profund psihicul uman şi să ofere nişte răspunsuri surprinzătoare la anumite întrebări. Care sunt motivele pentru care le facem rău celorlalţi? De ce ajungem să fim dependenţi de cineva care ne răneşte psihologic? În ce fel suntem puternici şi slabi în acelaşi timp? De ce este cineva victimă? De ce se lasă dominat? Ce obţine din a-l domina pe celălalt? Acestea sunt însă zone pe care piesa le atinge fugitiv, având însă în acelaşi timp, prin temele abordate, potenţialul de a sonda adânc în subconştientul uman şi în pornirile înfrânate de factorul civilizator. Potenţial pe care, însă, nu îl atinge.
Însă piesa merită văzută pentru sentimentul de implicare pe care i-l transmite spectatorului, de cufundare în universul ei. Pentru naturaleţea cu care cele două personaje joacă situaţii awkward (în care unul îşi disimulează intenţiile, iar celălalt, blocat de politeţea rigidă pe care o acorzi unui necunoscut, încearcă să-şi controleze suspiciunile şi ostilitatea), pentru situaţiile comice create tot din cele awkward, pentru diferitele măşti ale personajului masculin şi, mai ales, pentru spectacolul fricii la toate intensităţile ei.