Jay, un tânăr de 16 ani, pleacă din Irlanda în America în anul 1870 pentru a-şi căuta iubita, Rose. Odată ajuns, se întâlneşte cu Silas, care îl salvează de la moarte. Prietenia care se va lega între un criminal şi un adolescent este previzibilă - sigur că vorbim despre tinereţea influenţabilă şi impresionată de fărădelege şi tot ce implică aceasta. Modul în care se dezvoltă relaţia celor doi e făcut după o reţetă clasică; la început, nu se înţeleg, apoi ajung să se împrietenească şi să ţină aproape. Silas rămâne un personaj prea puţin dezvoltat, învăluit în mister, un vânător de recompense solitar. De cealaltă parte, povestea lui Jay e oferită prin multiple flashback-uri - o tehnică puţin prea facilă, la care se apelează din incapacitatea găsirii unei alte soluţii narative. Pe lângă asta, e creată o secvenţă onirică, anticipatoare a finalului; apoi, în câteva rânduri sunt introduse metafore, tuşe groase nenecesare, până la urmă.
Fiind la început, încă nu se poate vorbi despre un stil regizoral închegat, deţinut de John Maclean. În mod bizar, Slow West, în special în prima parte, aduce a Wes Anderson - asta dacă ar face vreodată un western. Persistă o tentă absurdă, dar şi o construcţie asumat artificială a mizanscenei şi, nu în ultimul rând, tipica inventariere a obiectelor prin intermediul planului detaliu.
Dacă la nivel de poveste tipicitatea unor mecanisme de dezvoltare narativă nu deranjează atât de mult, filmul pierde din cauza coloanei sonore. Folosită în exces şi parcă prea asemănătoare cu cea de la In the Mood for Love (r. Wong Kar Wai), e dublată de momente când, pusă în stand-by, cântă diverse personaje.
Finalul o surprinde pe Rosie, iubita lui Jay, nevoită să se apere în faţa vânătorilor de recompense. Această secvenţă a poveştii este, poate, singura executată cu măiestrie, din perspectiva păstrării caracteristicilor western, care conţine negreşit dueluri armate. În Slow West, moartea este tratată ca un eveniment banal, fără să fie ceva surprinzător, bombastic şi senzaţional. E cenuşie şi ternă. Nu există nimic melodramatic, personajele sunt mai degrabă nişte schiţe, ceea ce împiedică empatie faţă de soarta lor. Narativ, filmul este pe alocuri stângaci, dar e salvat de imaginea impecabilă, în care prim-planurile iau locul planurilor generale şi americane, tipice pentru un western, oferind o perspectivă mai intimă unei poveşti din Vestul Sălbatic.