Aceasta este epoca. Elevii par să se răzbune pe profesori atunci când zile în şir fac din orele bieţilor oameni o pacoste a vieţii lor, iar profesorii întorc răul asupra elevilor prin note proaste şi inflexibilitate. Soţii între ei, când ajung să se certe şi ating pragul dureros al divorţului, se întrec în şicane în care imaginaţia devine debordantă. Şi tot aşa, mereu, în relaţia şefilor cu angajaţii, a instituţiilor cu salariaţii, a guvernelor cu cetăţenii, totul capătă senzaţia de carusel al răzbunărilor, de lanţ al slăbiciunilor plătirii de poliţe, de motor al violenţei.
De aici şi interesul - aprioric, dacă este potrivit aici acest termen - pentru un film cu o temă atât de apropiată şi actuală, căci opera regizorului argentinian Damián Szifron, Relatos salvajes / Wild Tales, a fost nominalizată în 2014 pentru Palme d'Or şi, în 2015, pentru Oscar la categoria cel mai bun film într-o limbă străină, numărul spectatorilor depăşind două milioane în prima lună de la premieră.
Meritat succes, aş zice şi eu împreună cu atâtea ecouri favorabile din toată lumea care au urmat premierei acestei comedii negre în care omenirea se poate privi ca într-o oglindă.
Meritat, în primul rând pentru ritmul alert al celor şase poveşti componente. Nu ai timp să te plictiseşti, pentru că secvenţele se succed ca într-un joc al întrebărilor şi răspunsurilor în care camera urmăreşte situaţiile şi scenele din toate unghiurile, iar panoramarea nu se lasă niciodată aşteptată când detaliile riscă să obosească ochiul şi mintea spectatorului. Alternanţa de prim-planuri cu traveling şi lărgire a peisajului ne face părtaşi parcă la tot ce se întâmplă, iar sonorizarea, când brutală şi contondentă, când îngăduitoare şi nostalgic-poetică sau muzicală - subliniază ritmul ca o tobă la marşurile cântate de o fanfară militară. Tehnica aceasta a inducerii unui ritm vioi prin stil devine o invitaţie la un drum care nu este deloc de plimbare lejeră, ci de mers alert. Aşa cum e şi viaţa oamenilor din epoca noastră, aş sublinia din nou.
Apoi, pentru că poveştile sunt verosimile, iar desfăşurarea lor firească nu riscă să se denatureze prin forţarea vreunei concluzii de natură etică sau morală, cum tema ar fi putut impune. Aici lucrurile - trebuie observat - sunt cumva la limită (şi poate e singura obiecţie pe care aş avea-o în legătură cu acest film remarcabil), o limită însă niciodată depăşită, din fericire, ceea ce este o performanţă reală la un astfel de film cu înţelesuri psihologizante.
Astfel, prima poveste, "Pasternak", m-a dus cu gândul la cea reală a unui pilot german care s-a sinucis recent ducând-i în moarte pe toţi călătorii nevinovaţi ai avionului său. Szifron adaugă scena, bine condusă emoţional, în care toţi cei care s-au purtat neprietenos cu un anume Pasternak, care se dovedeşte a fi chiar pilotul, au fost aleşi de acesta pentru o ultimă cursă.
Totul este, de altfel, absurd şi plin de sarcasm, ceea ce invită şi la reflecţie detaşată. Sarcasmul este al regizorului, care îşi priveşte personajele ca un autor de roman, căci îi aduce în situaţii limită, la fel ca în romane, iar soluţiile pe care le găseşte sunt cu deschidere largă, aidoma felului în care procedează autorii de romane şi povestiri adevăraţi. Firul narativ al răzbunării şi violenţei asigură unitatea, la fel ca într-o antologie de povestiri. Practic, maniera în care regizorul (care este şi scenarist) pune în funcţiune poveştile este parcă mai mult aceea a unui scriitor, pentru că scenele sunt interiorizate şi psihologizate cu discreţia pe care numai un şir de fraze poate să o aducă. Oameni obişnuiţi, prinşi în vârtejul vieţii de zi cu zi, ajung să fie dominaţi de reacţii de moment sau devin victime ale unor planuri minuţios-diabolice puse la cale de cei care au avut de suferit în urma unor gesturi din trecut. Şi totul se învârteşte într-un carusel al "legăturii cosmice", cum caracterizează la un moment dat situaţia din avion o replică a unui personaj.
Absurdă este şi moartea bărbatului care reacţionează la şicanele din trafic ale unui aparent psihopat care - ei bine! - se răzbună. Absurd este şi felul în care bucătăreasa unui restaurant periferic ajunge să ucidă. Tot aşa şi nesfârşitele necazuri pe care un inginer apreciat la locul de muncă ajunge să le aibă doar pentru că reacţionează punctual şi consecvent la disfuncţionalităţile unui sistem în care funcţionarii aplică legile fără să se adapteze la fiecare situaţie în parte, sunt rigizi, robotizaţi şi lipsiţi de scânteia de umanitate. Nu mai puţin absurde sunt şi întorsăturile de situaţii în încercarea unui om de afaceri de a-şi salva de la închisoare fiul care omoară într-un accident de maşină o femeie însărcinată. În fine, de absurd nu scapă nici protagoniştii din "Nunta" (proaspăt căsătoriţi, se înţelege) care chiar la evenimentul unic al vieţii lor se chinuie unul pe altul cu o sălbăticie incredibilă.
O colecţie de şase filme autonome, care pot fi luate şi ca părţi ale unei viziuni mai largi privind condiţia umană, filmul vorbeşte despre întâmplări tragice care încremenesc într-un zâmbet strâmb până la urmă pornirea de râs în hohote a spectatorului la fiecare scenă. Este o lecţie de viaţă pusă în act cu măiestrie de un autor / regizor de zile mari.
*
Obţine codul tău de acces pe MUBI aici.