Persoanele prinse în aceste documentare au cîteva trăsături comune: capacitatea de introspecţie şi de transformare a gîndurilor şi emoţiilor proprii în muzică; şi, ceea ce şi duce la declin, o dorinţă de a rămîne cît mai aproape de ceea ce înseamnă o viaţă simplă - într-un context în care celebritatea are drept corolar lăcomia nestăvilită a presei pentru imagini şi, mai ales, pentru imagini de scandal. Pentru ambii artişti criza e un rezultat al unei dorinţe de apropiere şi împărtăşire a intimităţii dificil de rostit şi dificil de arătat în acelaşi timp (dar trăită foarte acut de ambele persoane), dorinţă neînţeleasă de cei din jur, familie originară şi iubit / soţ ori iubită / soţie.
Probabil că nici Kurt Cobain, nici Amy Winehouse nu s-ar fi simţit confortabil în relaţie cu ideea de film documentar despre propria viaţă. Dorinţa lor de a se izola de ceea ce înseamnă media şi expunere într-acolo bate. În sprijinul existenţei acestor demersuri ar putea veni gramul de dreptate pe care îl face fiecare film persoanei în cauză: te ajută să înţelegi că nici Cobain, nici Amy Winehouse nu erau nişte răsfăţaţi ai sorţii, cărora le-a căzut în braţe un purcoi de bani şi, neştiind ce să mai facă pentru a se gratula, au coborît spre alcool şi droguri.
În ceea ce priveşte producţia, ambele documentare au beneficiat de acordul familiilor celor doi artişti în ceea ce priveşte apropierea de subiect. În cazul lui Cobain, acest acord a fost total şi, dincolo de cele vizibile pe ecran, rămîne şi ca recomandare (din partea familiei Cobain) de a privi documentarul drept versiune oficială a istoriei. În cazul lui Amy, relaţia dintre echipa de producţie şi familie s-a rupt în timpul construirii peliculei, tatăl artistei fiind deranjat de faptul că realizatorii ar fi fost mai interesaţi de perioada de cădere a artistei decît de timpurile în care lucrurile au mers bine. Astfel, Mitch Winehouse considera că a fost denaturat chipul artistei. Familia Winehouse a îndemnat fanii să vadă filmul pentru imaginile de arhivă inedite în care apare fiica lor (unele puse la dispoziţie chiar de ei), dar să fie circumspecţi în ceea ce priveşte portretul pe care îl are Amy.
Cobain: Montage of Heck
Documentarul despre Kurt Cobain are o construcţie liniară. Persoanele apar pe ecran în ordinea în care au intrat în viaţa lui Kurt. Părinţi, iubită, colegi de trupă, soţie. Singura absenţă notabilă este cea a lui Dave Grohl, bateristul formaţiei Nirvana, care a fost disponibil pentru interviu prea tîrziu pentru ca imaginile respective să poată fi folosite în film. Nu e o lipsă extrem de importantă, dat fiind faptul că în ultima parte a vieţii lui Cobain, Grohl nu a fost cel mai activ personaj. Iar perioada muzicală solicitantă a trupei Nirvana e bine conturată de autor prin imagini de arhivă, interviurile cu Cobain şi prin declaraţiile actuale ale basistului trupei, Krist Novoselic.
Personalitatea artistului fiind deja destul de excentrică prin acuitatea cu care scruta realul şi prin intensitatea afectivă (autodistructivă) cu care participa la tot acest real, autorul filmului alege să fie cît se poate de neinvaziv în portretizarea acestuia. Nimic din ceea ce ţine de cinematograf nu preia şi nu accentuează bucuria, suferinţa sau delirul lui Cobain. Titlul filmului preia o sintagma folosită de Cobain ca nume pentru o casetă demo stereo de 36 de minute. Pe casetă sînt mixate, înainte de apariţia primului disc Nirvana, porţiuni din diverse melodii ale altor artişti (de la Led Zeppelin, Iron Maiden şi Metallica la Cher sau Dean Martin Jr., sau coruri de copii din Star Wars), pasaje de la radio, mostre muzicale pe care le va dezvolta apoi cu Nirvana şi sunete înregistrate de el.
Construcţia filmului urmăreşte ideea de colaj subliniată de acea casetă: un montaj de elemente disjunctive - opinii ale membrilor familiei şi ale apropiaţilor artistului, imagini personale arhivate (filme de familie şi fotografii, pe de o parte; picturi şi desene realizate de Cobain, pe de altă parte), imagini din presă, pagini scrise de Cobain şi înregistrări ale vocii acestuia; totul legat prin lumină, prin păstrarea unui colorit şi unui contrast unitare de-a lungul peliculei. Pentru unele dintre momentele delicate ale vieţii sale, cum e prima tentativă de sinucidere, Morgen alege să dea un aer comic-jucăuş montajului său. Secvenţele respective reprezintă sub formă de animaţie povestea împărtăşită vocal de artist (Cobain a revenit asupra acelor momente şi şi-a înregistrat gîndurile într-un fel de jurnal audio). Prin această alegere e în continuare păstrată ideea de unitate a discursului drept mod de-a-fi-aproape de viziunea lui Cobain (el însuşi fiind un desenator şi un pictor iscusit).
Ceea ce reuşeşte Morgen prin acest montaj e să pună spectatorul faţă în faţă cu modul în care Kurt Cobain observa lumea şi, în paralel, cu modul în care cei apropiaţi îşi amintesc momentele importante din viaţa acestuia (unde e posibil să intre şi o bună porţie de "cum şi-ar fi dorit ei să fi fost iar între timp s-au convins că aşa a fost!"). Cobain e cel mai intim raport asupra vieţii unui artist rock. La fel de pertinent precum Metallica - Some Kind of Monster, documentarea terapiei prin care trece formaţia Metallica la începutul anilor 2000, însă considerabil mai important dată fiind statura cult pre şi post mortem a lui Cobain şi teoriile din jurul sinuciderii artistului.
Amy
Filmul lui Asif Kapadia nu este important pentru faptul că apropie spectatorul de personalitatea lui Amy Winehouse, treabă care permite descoperirea talentului pe care îl avea aceasta. Pentru persoanele care au ascultat-o pe Amy e o treabă ştiută, iar pentru cei care nu i-au ascultat discurile, e un fel de bonus. Ceea ce e important aici e că ajungem să realizăm ce înseamnă să fii hăituit de presă, în acelaşi timp în care înţelegem superficialitatea din spatele acestui tip de angajament media. Apoi, voyeur-istul construit de cinema şi de televiziune, omul interesat de senzaţional, capătă aici un portret natural, fidel, accesibil. O tăietură precisă în realitate, la care Nightcrawler doar aspiră şi faţă de care ideile reprezentate în Peeping Tom sau Blowup par metafore mult prea preţioase. Cîteva cadre în care click-ul declanşatorului aparatelor se prăvăleşte peste spectator, flashurile aparatelor acoperă ecranul cu o lumină orbitoare şi criza umanităţii devine clară.
Amy e un documentar puternic, amănunţit, intim. Te ajută să înţelegi conjunctura de viaţă a lui Amy, de la relaţia cu sine la relaţiile cu părinţii şi cu industria muzicală. E o nevoie de echilibru în viaţa ei pe care nu au înţeles-o nici soţul ei, nici tatăl său, nici producătorul său. Cei din industrie care ar fi putut să o ajute să păşească spre acel echilibru (unul dintre directorii de la Universal Music, care şi vorbeşte despre ce înseamnă să fii superstar şi despre faptul că nu există o metodă prealabilă după care să înveţi acel statut) au fost prea departe de Amy; sau, dacă au fost aproape - cum e cazul lui Yasiin Bey, unul dintre colaboratorii săi tîrzii - au fost pentru o perioadă prea scurtă pentru a putea avea un impact semnificativ asupra drumului ei.
Vocea rămîne în urma lui Amy Winehouse. Pentry Amy, vocea e depozitarul emoţiei şi adevărului vieţii ei şi, în acelaşi timp, vocea deschide graniţele spaţiului personal. Tot vocea e ceea ce auzi în cazul unui strigăt de ajutor. Acestea sînt ideile care conturează conceptul vizual al lui Asif Kapadia. Persoanele prezente în film sînt prezentate ca voce, de multe ori din off. Nu există interviuri frontale, realizate special pentru proiect, prin care istoria să fie reconstituită.