În secţiunea Focus Argentina de la TIFF 2015, s-a proiectat filmul El patron, radiografia de un crimen, în regia lui Sebastián Schindel. Născut în 1975, regizorul debutant în lungmetraj de ficţiune, a pus problema modului în care carnea e reciclată de acea ceată de măcelari preocupaţi numai de bunăstarea lor financiară. Nepăsători faţă de sănătatea clienţilor, ei îneacă bucăţile vechi în tot felul de soluţii, pentru a îndepărta mirosul neplăcut şi aspectul respingător al produselor care şi-au depăşit de mult data de consumare.
Fără să fie excepţional, El patron... este îndeajuns de bine făcut încât să rămână în memorie, chiar şi în memoria spectatorului mai puţin interesat de subiect. Filmul reuşeşte să îşi atingă scopul - discută neregulile unui sistem cenuşiu, în dosul căruia patronii îşi exploatează angajaţii, recurgând la teroare, la ameninţări, dar şi la promisiuni care bineînţeles că nu se concretizează niciodată. Proiectul de faţă a câştigat în mod meritoriu câteva premii, printre care şi la Festivalul din Guadalajara (pentru interpretare principală masculină şi pentru regie), fiind în luptă pentru Gold Hugo - adică, trofeul competiţiei principale a respectabilului Festival de Film din Chicago.
Hermogenes, un bărbat cu unul dintre picioare inapt, care nu îi permite să se angajeze cam nicăieri, ajunge, printr-un concurs de acţiuni nevrotice ale şefului lui, să ia în subordine o măcelărie. Acolo, superiorul-cu-comportament-de-mafiot-mărunt îl pune să amestece carnea bună cu cea stricată, iar pe măsură ce timpul trece îi aduce bucăţi tot mai râncede.
Ironia face ca protagonistul să fie interpretat de Joaquín Furriel, un sex simbol în ţara lui, imaginea a diverse firme importante şi actor în telenovele. Furriel face un rol de compoziţie, fiind urâţit prin machiaj, prin hainele personajului, şi fiind auto-redus la condiţia de oropsit prin felul în care îl construieşte pe Hermogenes. Povestea adusă pe ecran este reală, iar abuzurile, care în reconstituirea aceasta ţin aproximativ un an, s-au desfăşurat pe parcursul a aproximativ două decenii; timp în care Hermogenes-cel-real a adunat nervi, frustrări şi angoase.
Non-linearitatea naraţiunii - un artificiu folosit mult în mediul hollywoodian - face ca Schindel să înceapă cu finalul, apoi să meargă spre început, şi tot aşa, într-un du-te-vino corect temperat. Într-o manieră destul de clasică, regizorul însuşeşte admirabil diverse clişee ale cinemaului mainstream, dar păstrează şi din damful latino-american. Este o combinaţie fericită, care ar fi trebuit remarcată de lanţurile de distribuţie occidentale şi prezentată publicului de mall. El patron, radiografia de un crimen are condiţia unui film care, fără să facă compromisuri, poate fi proiectat şi la multiplex, şi în mediul festivalier.