Maidan, Marele Premiu Astra Film Festival, 2014

Maidan a avut premiera mondială în 2014 la Festivalul de la Cannes. Filmul urmăreşte cele trei luni de proteste anti-Janukovici din Piaţa Independenţei din Kiev, din decembrie 2013 pînă în februarie 2014, lucrul cu aparatul de filmat în piaţă fiind realizat cu alternanţă de Stefan Stetsenko, de Mihail Yelchev şi de Sergei Loznitsa (regizorul filmului). Debutul filmului prezintă mulţimea strînsă în piaţă intonînd imnul naţional. Nu e o derulare exclusiv cronologică a evenimentelor, această secvenţă fiind reluată în film în momentul corespunzător ca perspectivă reală a desfăşurării evenimentelor. Pusă în debut, această secvenţă are rolul de a stabili (dramaturgic şi, în acelaşi timp, dramatic - dar fără vreo tuşă simbolică şi fără dorinţa de a monta spectatorul spre un anumit ceva) eroul filmului: mulţimea, poporul. Dintre secvenţele filmului - toate planuri generale cu mulţimea, cuprinsă în toată lărgimea sa, atunci cînd zilele treceau mai liniştite, sau într-un număr mai restrîns, într-un spaţiu concentrat, atunci cînd piaţa era aprinsă din cauza luptelor cu jandarmii sau cu poliţia înarmată - cea aleasă pentru debut are poporul în prim-plan: lumea e strînsă laolaltă, e o mulţime compactă, cu faţa la scenă (cameră), apoi, faptul că intonează imnul transformă această mulţime într-o naţiune, e fraza ce dă coerenţă acestei adunări populare, marchează suflul comun, de unitate în cuget şi simţire, dacă îmi permiteţi.
 
Maidan e filmat în digital, cu obiective care oferă o perspectivă largă, în planuri-secvenţă lungi, ai putea spune că e un film observaţional. Însă în acelaşi timp în care e observaţional (tocmai fiindcă observă temeinic piaţa), fiindcă reuşeşte să restituie atît de firesc inima poporului, inima revoluţiei, filmul - fără să fie angajat în sprijinul protestatarilor, că nu e un film de propagandă - îţi apropie idealurile acelor oameni, îţi creşte simpatia faţă de ei, totul în limitele unei îmbrăţisări umane pe care o încerci şi atunci cînd asculţi Sonata numărul 11 a lui Mozart sau Gimnopediile lui Satie. Poporul e acolo, cu istoria sa cuprinsă în cîntece, cu strigătele sale de Glorie Ucrainei! Slavă eroilor!, cu nevoia de a avea o viaţă mai bună, mai blîndă, pentru care merită sacrificat orice (mai ales cînd acest orice nu e prea cuprinzător); e o poveste simplă, a unei naţiuni care pulsează, iar filmul prinde acest ton popular fără să devină un film naţionalist. Maidan este un film despre un popor care a ieşit în stradă. Un popor care a ieşit sincer, cum a ieşit şi poporul român în decembrie 1989...

Pelicula urmăreşte evenimentele din stradă, fără să devină un jurnal (cu dată şi oră) al acelor luni. Trei sau patru cartonaşe punctează momentul în care se află istoria, încît spectatorul să îşi poate defini cele văzute şi cele ce urmează a fi văzute în raport cu o perioadă precisă. În rest, poporul e lăsat să vorbească. Vedem toate datele prezenţei sale în stradă - evenimentele de pe scena din piaţă, pulsul oamenilor, evenimentele din culise (cum ar fi pregătirea mîncării pentru cei din piaţă - uneori 100.000 de oameni, alteori 200.000 de persoane). Un element inedit al acestei poveşti (unul de care televiziunile nu s-au apropiat) e cel legat de Biserică, ea însăşi parte activă, prezentă în piaţă de partea protestatarilor, 100%. Reuşind să cuprindă toate aceste aspecte sociale, filmul creşte şi ca imagine a unei conştiinţe de masă, care îşi coagulează resorturile (cu ajutorul acelor cuvinte mari, care, atunci cînd sînt rostite în piaţă, dau şi vigoare, par şi rană, simultan) pentru a se rupe de trecut.

Cîteva dintre imaginile din ultima parte a filmului (de două ore şi zece minute) vorbesc despre nebunia întîlnirii dintre stat şi popor ca tabere beligerante. Trupele jandarmeriei, cu scuturi de metal, cu căştile pe cap, cu puşti cu gaze, stau aliniate în faţa protestatarilor. Aceştia din urmă încearcă să se înarmeze: rup bordurile din piaţă şi se chinuie să le spargă în bucăţi pe care să le poată folosi drept proiectile manuale. O tînără se apropie de un bărbat care lupta cu bordura lui. Îi înmînează bordura ei, pentru a o fărîmîţa. În acest context, în partea poporului, e imaginea supremă a iubirii.