Un copil a deschis urechile şi a auzit cântecul unei pietre. Un copil şi-a deschis imaginaţia şi mintea lui s-a lăsat purtată de cântecul pietrei peste ceruri şi peste limite. Un copil a deschis ochii şi a văzut că tatăl său a plecat. Pentru un copil mic cea mai mare nenorocire este să fie nevoit să stea departe de unul dintre părinţi. El nu poate concepe ideea de muncă, de responsabilitate, de nevoie de a aduce bani pentru a putea supravieţui. Industria a înlocuit lucrul manual, iar tatăl părăseşte satul în care locuieşte pentru a lucra. Băiatul disperat pleacă în căutarea lui şi sfârşeşte prin a se găsi (sau poate pierde) pe sine.
O menino e o Mundo de Ale Abreu, este oglinda a ceea ce se află în spatele ochilor unui copil. Lucrurile vin de nicăieri şi pleacă niciunde, contururile nu sunt clare, necunoscutul împrumută trăsături ale lucrurilor cunoscute, dând naştere unor reprezentări hibride (trenul este o omidă, iar fumul pe care îl scoate este dintr-o pipă, macaralele sunt girafe, tancurile sunt elefanţi), iar lumea înconjurătoare este împărţită doar în bine şi rău. Contrastul este un element de rezistenţă al filmului. Sărăcia stă la braţ cu avuţia, snobismul cu trudirea, culoarea muzicii vesele cu culoarea fanfarei de luptă. Băiatul ajunge în oraş şi realizează că realitatea pe care nu o înţelege îi este potrivnică, dar amănuntul acesta nu îl împiedică să continue căutarea tatălui.
Filmul nu are dialoguri. Simplitatea cu care băiatul percepe ceea ce îl înconjoară este emoţionantă. Pe parcurs ce acţiunea evoluează sunt presărate tot felul de indicii, metafore, simboluri ce temperează lovitura de la finalul filmului. Căutându-şi tatăl într-un oraş prosper şi mort, băiatul ajunge să se rătăcească pe sine. Neînţelegând (sau resemnându-se) băiatul ajunge identic cu toţi oamenii robotizaţi din oraş. Efervescenţa amintirilor din copilărie îl ajută să meargă mai departe, însă durerea omului (acum) matur persistă dincolo de timp. Dar omul a deschis urechile şi a auzit cântecul unei pietre...
L'arte della felicita / The Art of Happiness (Italia, 2013), regia: Alessandro Rak
Tot într-un oraş cenuşiu, umplut de gunoi şi de ploi ce nu se mai opresc trăieşte şi Sergio, un şofer de taxi. Cândva a fost muzician, iar înainte de asta a fost copil. Sergio are un frate, Alfredo, un budist. Înainte a fost muzician, iar cu mulţi ani în urmă a fost copil. Cei doi, cu un pian şi o vioară, formau o formaţie. Însă, din senin, Alfredo s-a hotărât să devină budist, iar pentru că a refuzat să cânte fără fratele său, Sergio s-a făcut taximetrist. Fratele cel mic a suferit enorm când Alfredo a plecat din Napoli şi a simţit că acesta nu se va mai întoarce. Influenţat de fratele său şi dorind să fie cât mai aproape de acesta, Sergio a început să se intereseze de noua religie a fratelui, să citească despre învăţătura lui Buddha şi să asculte postul de radio L'arte della felicita.
Din cauza unor evenimente indescriptibil de triste, Sergio devine depresiv şi obsedat de muncă. Amintirile din copilărie apar, invocate sau nu, iar lucrul acesta îl duce pe bărbat pe culmile disperării. După fiecare astfel de moment, are loc o clipire, iar după ea, o nouă clipă. Curată de data aceasta şi cu lucire de speranţă. Trecând printr-un iad difuz, explicitat şi de trecerile 2D-3D, Sergio este nevoit să înveţe să trăiască. Norocul său este că această învăţătură vine cu un bonus extraordinar de preţios, ce dă sens primei lecţii, fericirea.
Reanimate yourself.