Una dintre proiecţiile mele favorite este Portrait, regizată de Donato Sansone în 2014. Animaţia de aproape trei minute surprinde, într-o manieră suprarealistă, mai multe chipuri umane caricaturizate. Frontale, chipurile par picturi în care culorile sunt întinse pentru a deforma trăsăturile sau pentru a le exagera. Distrugerea formelor fixe şi a contururilor bine definite ne îndepărtează de ideea unei perspective idealizate asupra personajelor şi ne îndeamnă mai degrabă să privim condiţia umană prin prisma experienţei suferinţei şi degradării. Figurile mutilate, mestecate de lumi interioare traumatice, sunt evocate în contrast cu universul static exterior, care le încadrează neutral. Scurtmetrajul poate fi văzut ca o ironizare a tendinţei artistice în pictura tradiţională de a distorsiona realitatea individuală şi a realiza o radiografie cosmetizată a fiinţei umane.
Un alt film care m-a impresionat este The Pride of Strathmoor, regizat de Einar Bardvin tot în 2014. Desenul alb-negru animează credinţa în rasism a pastorului John Deitman şi evoluţia sa către nebunie, aşa cum este ea documentată în jurnalul său din 1927. Rasismul pastorului este unul activ, manifestat prin implicarea în persecuţia negrilor şi în propaganda împotriva acestora. Însă, ceea ce noi observăm în primul rând, este modul în care evoluează drama interioară a personajului. Plecând de la notiţele din jurnal, regizorul imaginează o lume construită în alb şi negru, conform gândirii extremizate a protagonistului, în care negrul este perceput ca deviaţie, necunoscut şi astfel, ca rău absolut care ameninţă lumina divină. În contrast, albul nu are doar o conotaţie rasială, ci poate fi înţeles şi ca iluminare, sau calea arătată de divinitate, una certă, clară, de nestrămutat. Astfel este şi credinţa în rasism a pastorului, care îşi imaginează că asistă la un meci între albi şi negri, un meci care opune două forme de existenţă diferite, care nu-şi pot avea locul simultan în această lume. Mândria credinţei lui îl înnebuneşte în final, când teama de a fi învins de către obiectul urii devine din ce în ce mai reală, ca o eclipsă înterioară din care nu poţi ieşi. Filmul urmăreşte, practic, modul în care credinţa într-o ideologie poate lua forma unei obsesii care devine, în cele din urmă, distructivă.
I Love You so Hard este un alt scurtmetraj interesant, regizat de Joel Veitch şi Ross Butter în 2013, în care este explorat jocul seducţiei în manieră grotescă. Joel doreşte să o cucerească pe Jacqui şi începe să-şi exteriorizeze sentimentele faţă de ea, laolaltă cu promisiunile aparent romantice şi clasic-seductive ale acestui tip de dialog. Însă modul în care Joel îşi expune trăirile schimbă cu totul dinamica obişnuită a contextului prezentat. Discursul tradiţional al îndrăgostitului este deconstruit prin inserarea fantasmelor intime ale acestuia, care transformă ritualul seducţiei într-o formă de hărţuire, prin care propriile dorinţe sunt manifestate agresiv faţă de celălalt. Filmul poate fi văzut ca un reminder la adresa îndrăgostirii, la modul precipitat în care ne descărcăm, uneori, bagajul emoţional în faţa celorlalţi, înfometaţi după salvarea pe care o tot aşteptăm din partea lor şi care ne determină să ne concentrăm doar la zgomotul insistent al sirenei pe care o auzim în noi.
Din experienţa Creepy Animation Night 2014 am învăţat că răul trebuie reanimat pentru a fi conştientizat şi integrat mai bine în istoria personală, pentru a te stimula să-ţi dezgropi proprii demoni şi să-ţi asumi frica cu care le pompezi viaţă şi-i inviţi să-şi ocupe locurile la tine în subconştient, cu bilete la clasa întâi.
Descarcă programul anim'est, 2014 aici..