O schimbare de temă şi de practică
În De vînzare, spectatorii sînt chemaţi să împartă acelaşi spaţiu (vital) cu actorii, publicul fiind aşezat pe baloţi de paie, pe care trebuie să-i mute şi să se mute, odată cu schimbarea perspectivei, în timp ce proiecţiile video îmbracă pereţii Sălii Studio de la Odeon. E în acelaşi timp vorba despre o intimitate ce provoacă participarea emoţională directă şi despre anularea unei perspective comune. La cîţiva centimetri de actori, nimeni nu poate cuprinde totul cu privirea şi fiecare spectator vede (chiar şi aude), într-un final, aproape altceva: aşezarea în spaţiu te poate forţa într-o relaţie directă cu ţăranul cultivator de pepeni pe care a trebuit să-i distrugă cu mîna lui sau cu săteanul cu geacă de piele, consilier la primărie, cu un muncitor la compania de explorări sau cu ţăranca apărîndu-şi pămîntul.
În prima scenă, actorii intră, împrăştiindu-se în spaţiu, îmbrăcaţi în costume office (cît de office se poate, avînd în vedere că o parte a costumului - pantalonii, cămaşa - urmează să fie folosite în scenele rurale următoare, căci schimbările sînt la vedere), fiecare ţinîndu-şi, la concurenţă cu ceilalţi, monologul, într-o escaladare sarcastică a ipocriziei, la limita înfricoşătoare a credibilităţii şi verosimităţii. Scena se rupe brusc, baloţii sînt mutaţi, actorii s-au schimbat din corporatişti în ţărani. De-a lungul întregului spectacol, chiar şi atunci cînd scena pare să fie un dialog, iar personajele - să-şi răspundă, între actori nu există o relaţie directă (nu se privesc - caută mai degrabă privirea spectatorilor -, nu au reacţii corporale). În acest tablou cu sat românesc în agonie, în care personajele apar ca un fel de eroi nerecunoscuţi ai supravieţuirii rurale (toţi stau urcaţi pe cîte un soclu), noncomunicării dintre ei, "încurajată" de poziţia frontală în raport cu publicul, i se adaugă faptul că fiecare vorbeşte cu un (uşor) alt accent. Gianina Cărbunariu e unul dintre puţinii autori de teatru din România (altul ar fi Bogdan Georgescu) în ale căror spectacole felul în care se vorbeşte - accentele, în ultimă instanţă, sau absenţa lor, dar nu doar asta - contează funcţional şi semantic. Scena următoare (pot să mărturisesc faptul că nu sînt o mare iubitoare de "teatru în teatru" şi ieşiri din convenţie?) e centrată pe un monolog pe care Mihai Smarandache îl spune în... germană. Un monolog ca un vis de mărire, în care vocea lui Smarandache, devenit dintr-odată o forţă a naturii, tună şi fulgeră, în limba unei mari puteri a lumii globalizate, despre viitorul umanităţii în sclavia corporaţiilor hranei.
După cum spunea, scena centrală - care, la fel ca-n toate spectacolele din ultimii ani ai Gianinei Cărbunariu, vine spre final şi e una de grup, chiar dacă aici e construită explicit nonrealist - "reconstruieşte" conflictul dintre ţărani şi exploratorii de gaze de şist; s-ar putea spune că tot ceea ce a venit înainte e menit să pregătească această incursiune în accepţiile diferite ale pămîntului ca resursă. Antoaneta Zaharia şi Gabriel Pintilei sînt cei doi proprietari de pămînt (ea - mică, înfiptă şi ţinînd la singura-i idee, el - încercînd să argumenteze, cu simţul ancestral al proprietăţii, acumulînd nervi şi presiune; amîndoi actorii, atît de buni că-ţi vine să sari de pe balotul de spectator ca să le vii în ajutor). Alina Berzunţeanu e "fata cu despăgubirile", Mihai Smarandache e poliţistul local, Marius Damian, Gabriel Răuţă şi Alexandru Potocean sînt muncitorii care-şi fac doar treaba. Totul capătă nuanţe absurde, cu debuşeuri comice, printre cabluri întinse peste picioarele publicului; e un conflict şi dispreţ de clasă, e o situaţie puternică de opresiune, sînt oameni care nu-şi permit activarea liberului arbitru, oameni care şi l-au pierdut cu totul şi oameni cărora nu le e dat decît să moară cu dreptatea-n braţe.
Inevitabil, momentul activează în memoria spectatorului trăitor în România evenimente foarte recente şi extrem de dezbătute: protestele de la Pungeşti şi opoziţia, locală şi naţională, faţă de acest tip de exploatare (la fel cum, în cea de-a doua scenă, autoarea dă sens naţional, şi nu local, poveştilor, prin varierea accentelor, aici, caracterul larg reprezentativ e dat tocmai de absenţa unui accent care să localizeze). Iar caracterul extrem de actual, de apropiat în timp al temei pe care o abordează aici Gianina Cărbunariu marchează remarcabil o schimbare de practică artistic-documentară.
"Care e relaţia dintre contemporaneitatea evenimentelor pe care le înfăţişează şi succesul spectacolului?" se întreabă Janelle Reinelt (evident, ea nu se referă la succes în termenii practicaţi, în general, în România - nu e vorba despre succesul de public şi nici despre încasări, ci despre
Satul urcă pe scenă
Întrebare: cînd aţi văzut ultima dată reprezentată lumea rurală (românească), eventual contemporană, pe scenă (dacă e să ne gîndim inclusiv la faptul că practic singura piesă canonică "naţională" cu subiect rural, Năpasta, a fost montată, în ultima vreme - de pildă, de către Radu Afrim, la Teatrul Naţional Bucureşti - în variantă urbanizată)? Cel mai probabil, aţi văzut cel mult cîte-un ţăran stingher, trebuie să fie pe ici, pe colo, la fel ca maghiarii, reprezentîndu-l pe Celălalt, alteritatea în raport (de opoziţie) cu care ne definim identitar. Sau nici atît? Există o excepţie în "urbanitatea" generalizată din teatrul din România - trilogia "minieră" a lui Csaba Székely (Flori de mină, Orbi de mină, Apă de mină), care investighează lumea satului secuiesc, în plină descompunere sub presiunea oraşului -, însă ruralul "majoritar" e practic inexistent în imaginarul performativ românesc.
De la text la costume (simplitatea multifuncţională a scenografiei lui Andu Dumitrescu e extraordinară) şi de la mişcare şi exploatarea diferitelor corporalităţi (fiindcă nu e doar "coregrafie în spaţiu" ceea ce fac aici Florin Fieroiu şi actorii înşişi - dacă ar fi măcar pentru "remodelarea", în a doua scenă, a trupului atît de "urban" al lui Mihai Smarandache în cel al unui bărbat retardat, de vîrstă mijlocie şi muncitor la cîmp) la jocul actorilor (care au tehnici şi experienţe scenice diferite, însă perfect armonizate), De vînzare recreează în termeni performativi şi relaţionali o realitate străină spectatorilor de teatru (şi ignorată sau repudiată de cei mai mulţi). (Penultima scenă, cea cu gazele de şist, pune subtil în discuţie şi tema "dreptului la violenţă" - mai precis, monopolul statului asupra exercitării violenţei în relaţiile sociale -, temă reluată în ultima scenă.)
Nu e nimic... surprinzător în textul Gianinei Cărbunariu, poziţiile personajelor nu sînt născătoare de revelaţii. Investitorii care vor să "ajute" şi care se plîng de şpagă, birocraţie şi lipsa de civilizaţie, micii agricultori care nu fac faţă concurenţei aberante, bătrănii păcăliţi, sărmanii care muncesc cu ziua pe cinci lei, ţăranii care-şi dau pămîntul la "asociaţie" şi pe urmă cîrcotesc fără consecinţe, muncitorii care "nu-şi fac decît treaba" etc. - cu toţii sînt personaje ale vieţii noastre media de fiecare zi. Ce face, însă, Gianina Cărbunariu în De vînzare e să chestioneze aceste imagini cvasiosificate dîndu-le o reprezentare performativă - dîndu-le sens şi identitate palpabilă.
Iar ultima scenă - alt fals dialog (între o mamă - Alina Berzunţeanu - şi fiul ei - Alexandru Potocean, de fapt, un monolog al fiului) - desfăşurată, practic, în întuneric, într-o noapte a societăţii fără viitor, repune în mişcare întreaga epistemologie a spectacolului, printr-o strategie pe cît de subtilă, pe atît de puternică: rescrierea unui fragment dintr-o carte celebră - şi uitată - despre alţi oprimaţi, de altădată şi de pe alte meleaguri.
E un manifest activist, un manifest politic, o declaraţie anarhică de luptă pentru drepturi sociale:
"O să fiu oriunde se va da o luptă pentru ca oamenii flămînzi să-şi poată potoli foamea.
Oriunde un poliţist va stîlci un om în bătăi.
Oriunde pămîntul, şi apa, şi aerul i se vor lua omului şi i se vor vinde înapoi ca şi cum n-ar fi dreptul lui.
Oriunde oamenii vor striga cînd nu mai pot îndura nedreptatea şi or să-şi iasă din fire.
Oriunde parcurile, şi pieţele publice, şi izvoarele, şi pădurile vor fi luate de o mînă de oameni doar pentru propriul folos.
O să fiu în rîsul copiilor hămesiţi de foame care se bucură cînd masa e gata.
O să fiu acolo şi cînd oameni ca noi or să se hrănească cu roadele muncii lor şi o să trăiască din casele zidite de ei.
O să fiu împreună cu ei".
E, în esenţă, ceea ce Tom Joad îi spune mamei sale în finalul romanului Fructele mîniei de John Steinbeck. Unele lucruri trebuiesc doar redescoperite.
De vînzare / For Sale
Teatrul Odeon, Bucureşti
Un spectacol de Gianina Cărbunariu
Scenografia, video, light-design: Andu Dumitrescu
Mişcarea scenică: Florin Fieroiu
Muzica: Bobo Burlăcianu
Cu: Alina Berzunţeanu, Antoaneta Zaharia, Marius Damian, Gabriel Pintilei, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache