Acest prim act constă într-o intruziune, care se va încheia destul de rapid printr-o transformare ce trece de cealaltă parte a baricadei. De altfel, modul în care piesa schimbă ritmul, tonul şi poziţia faţă de problema centrală surprinde prin neprevăzut. Un neprevăzut care ne ţine mereu într-o stare de agitaţie şi nu ne permite să reflectăm pe loc asupra evenimentelor. Totuşi, în ceea ce ne priveşte, aceia dintre noi care suntem legaţi, într-un fel sau altul de chestiune, nu putem fi obiectivi. Vom simţi, pe tot parcursul spectacolului (chiar dinaintea începerii), de partea cui ne aflăm.
Mă întorc la ideea de manipulare, pe care aş dori să o explic pentru a nu fi înţeleasă greşit, termenul fiind adesea folosit în sens negativ. Şi o pun într-o relaţie directă cu o violentare a conştiinţei noastre, a spectatorilor. Am văzut, de-a lungul timpului, spectacole de teatru care transcend distanţa spectator-actor-acţiune (prima care îmi vine în minte este Unchiul Vania al lui Andrei Şerban), dar mi se pare că, aici, Gianina Cărbunariu duce acest joc, mereu reinventat, la un alt nivel. În primul rând pentru că problemele pe care le atinge sunt foarte vehiculate în prezent şi la fel de ancorate în el. De aceea, nici nu resimt nevoia de a explica, de a da nume sau exemple concrete. Cert e că fiecare persoană din sală are o anumită cunoştinţă de cauză şi o calitate mai mare sau mai mică de activist. Pe asta mi se pare că a mizat regizoarea. Pe acest pământ fertil. Pentru că sădeşte mai presus de fapte, emoţii şi senzaţii, care ajung să fie chiar corporale. Ne scoate din zona de confort prin repoziţionări ale materialului scenic, prin sunet şi prin lumini stridente; prin proiecţii care susţin şi devin auxiliare acţiunii teatrale. Proiecţii care mie, personal, mi se pare că distrag atenţia de la jocul actoricesc. Prin urmare, încarcă prea mult şi, uneori, repetă ceea ce ne este prezentat prin actanţi.
Cu toate astea, scena în care actorii au un rol important vizavi de estetica spectacolului, este aceea în care sfera socialului se intersectează cu cea a teatrului (mai precis a monologului teatral). De asemenea, e remarcabil şi modul în care personajele-în personaj controlează mizanscena prin indicaţii tehnice, prin care dialoghează cu publicul, îl invită la implicare fizică în interiorul actului performativ. Ca un fel de meta-protagonist care străluceşte prin lejeritatea jocului şi a depăşirii rolului de victimă. Acesta e, probabil, şi singurul moment în care piesa îndulceşte tonul, alunecă spre o devoalare ale veşmintelor teatrale şi descrie acel haz de necaz cu care ne-am obişnuit, fiindcă îl regăsim atât în mass media, cât şi în viaţa de zi cu zi. Dar, toate acestea sunt nici mai mult nici mai puţin decât un respiro, o degajare a discursului, care pregătesc punctul culminant şi sobrietatea cvasi-violentă la care vom asista în cele ce urmează.
De vânzare e un spectacol marcant, greu de digerat. Aşa cum ne-a obişnuit, Gianina Cărbunariu face un teatru puternic, legat de realitate, de probleme majore care ne-au afectat sau încă ne afectează vieţile. Fie că alegem să fim detaşaţi, fie că ne implicăm emoţional, raţiunea e cea care va dicta în procesul de înţelegere a societăţii actuale sau de rememorare a istoriei naţionale (cu referire la Tipografic majuscul). Regizoarea ne provoacă să problematizăm, dar nu se aşteaptă la gesturi decisive, pentru că e de părere că un spectacol nu poate declanşa o mişcare civică de amploare. E nevoie de o multitudine de factori pentru a schimba mentalităţi sau pentru a scoate oamenii în stradă în numele unei cauze. Însă, dacă arta are un oarecare aport, atunci acest spectacol are toate resursele necesare pentru a fi printre pilonii principali.