După ce a cucerit Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin la începutul acestui an, iar anul trecut a mai cucerit alte importante premii europene (14) şi vreo peste 40 de nominalizări, filmul lui Alejandro Amenabar se afla în distribuţia cinematografelor din România.
Scenariul, scris de regizor în colaborare cu Mateo Gil, nu ne propune o poveste foarte originală: dorinţa unui bărbat tetraplegic de a-şi asuma responsabilitatea propriei morţi. Victima unui accident petrecut la mare, Ramon Sampedro, este îngrijită de familia sa într-o gospodărie din Galicia, aproape de malul mării ce l-a imobilizat în pat. El doreşte să legalizeze într-o luptă cu oficialităţile judiciare libertatea de a-şi alege momentul trecerii în nefiinţă. Cazul său este preluat de psihologi şi avocaţi care sunt convinşi de îndreptăţirea acţiunii sale, iar printre ei Julia, avocata care îl va susţine în bătălia juridică, dar care va publica şi o carte despre viaţa lui, şi Rosa, o femeie simplă cu doi copii, care înţelege în cele din urmă că dragostea ei nu trebuie să-l menţină în viaţă pe Ramon.
Discurs complex asupra principiilor ce ne guvernează existenţa, Mar adentro / Marea dinlăuntru, film semnat de cel mai talentat cineast al Spaniei de astăzi, debutează exploziv cu o acomodare a spectatorului cu condiţia lui Ramon, ţintuit de 28 de ani în pat. Personajul, jucat cu o dăruire rar întîlnită pentru acest gen de roluri de cel mai mare actor al Spaniei de astăzi, Javier Bardem; Ramon, tenace şi ferm în lupta sa pentru un sfîrşit demn, nu este lipsit de umor, de sentimente calde (atît pentru cei ce-l îngrijesc, cît şi pentru femeile care-l înconjoară), ştie să-şi depăşească statutul inventînd mecanisme şi soluţii pentru o comunicare cît mai aproape de normalitate.
Cîteva secvenţe de mare intensitate dramatică (cum ar fi evocarea momentului accidentului sau discuţiile cu Rosa despre motivaţia primei vizite) sunt atent traversate de momente tonice, care demonstrează forţa morală a personajului, logica sa eliberată de sechelele unui puritanism ipocrit (vezi şi discuţia cu părintele iezuit aflat în aceeaşi situaţie).
Regizorul mai sugerează, cu multă discreţie, drama părintelui lui Ramon sau cea a fratelui său (care nu sunt de acord cu eutanasierea voluntară), după cum filonul poetic al filmului este permanent susţinut de referirile la mare, dar şi la "marea dinlăuntru" (un vers din creaţia poetică a personajului principal), care-i oferă lui Ramon forţa de a se lupta pentru libertatea individuală, pentru demnitatea de a hotărî momentul sfîrşitului vieţii sale. Personalitatea captivantă a lui Ramon impune, dar nu cucereşte forţele societăţii care condamnă sinuciderea asistată (aşa cum a fost evocată şi în filmul Les invasions barbares, semnat de Denys Arcand). Temă de meditaţie pentru o multitudine de probleme pe care le propune viaţa, filmul lui Alejandro Amenabar nu este deloc melodramatic sau sentimentaloid.
Chiar destinul avocatei Julia, şi ea atinsă de o boală degenerativă fără întoarcere, care la un moment dat cochetează cu ideea unui sfîrşit comun cu Ramon, nu este valorificat de cineast decît ca o componentă - tristă, e drept - a dramei lui Ramon. Străbătut uneori de un umor stenic, filmul lui Alejandro Amenabar merită a fi văzut şi pentru excelenţa unei imagini, care îi subliniază realismul, dar şi reflexele poetice, îi sugerează, cu măsură, onirismul fără a deveni abscons.
Mar adentro rămîne, desigur, un film de văzut pentru marele public, dar şi pentru acei cineaşti care ar trebui să mai cunoască operele colegilor europeni. Şi încă un atu al fimului Mar adentro: este un film greu de uitat.