"În caz de şoc emoţional, repetă-ţi fără încetare: e doar un film, e doar un film, e doar un film..." Sloganul unui titlu cap de serie, anume Last House on the Left, făcut de Wes Craven la început de carieră, şi care se potriveşte şi-n alte cazuri. Ce te faci însă dacă filmul la care te uiţi nu numai că nu-i horror, ci e inspirat de povestea adevărată a unui om paralizat în urma unui accident stupid, un om care timp de 26 de ani a luptat pentru un singur lucru - dreptul de a muri...
Ei bine, nu intra în panică - de data asta, şocul de care pomeneam în deschidere nu vine în timpul, ci mult după ce filmul s-a încheiat. Care film se cheamă Mar Adentro/Marea dinlăuntru şi-i prilejuieşte regizorului spaniol Alejandro Amenabar ocazia de a dovedi că se pricepe la mai mult decât peliculele de gen (Tesis, Abre Los Ojos, The others) care l-au consacrat. Povestea vieţii şi a morţii lui Ramon Sampedro (pe care ar trebui s-o ştiţi, chit că aţi urmărit presa acum 10 ani sau Oscarurile acum un an), un subiect teribil de delicat în vremurile noastre (şi încadrată de yankei, dimpreună cu Million Dollar Baby, la categoria "filme despre euthanasie", eronat şi-ntr-un caz, şi-n celălalt) trebuia să ajungă pe marele ecran în cel mai direct şi lipsit de artificii mod cu putinţă. A ajuns.
Cu o eleganţă şi o simplitate dezarmante, Amenabar evită abil capcanele telenovelistice şi şantajul emoţional, mai ales vis-a-vis de cele trei femei din viaţa lui Ramon: cumnata care îl tratează ca pe un fiu, avocata pe care o aşteaptă o soartă cumplită şi tânăra care îl iubeşte necondiţionat. Regizorul îşi permite chiar secvenţe onirice uşor deplasate şi o partitură muzicală (compusă, comme d'habitude, chiar de el) mult îngroşată, pentru că are un atu extraordinar - Javier Bardem. Pentru a doua oară într-o postură similară şi aproape de nerecunoscut, Bardem zâmbeşte des, priveşte blând şi, spre deosebire de Richard Dreyfuss în clasicul Whose Life Is It Anyway?, care îşi striga cu furie dreptul la moarte, îşi reclamă destinul cu un calm cutremurător şi un ton implacabil.
Spuneam mai devreme că şocul emoţional vine mult după - mai exact în secunda în care realizezi că ai văzut de fapt un film despre demnitate. Dacă simţi însă un nod în gât în clipa în care domnul Sampedro te priveşte în ochi pentru ultima oară, nu te sfii să verşi două lacrimi. În fond, e doar un film, nu?