Teatrul cel bun din Grădina Icoanei - Omul cel bun din Seciuan

Acest text nu poate fi scris. Nimic cu adevărat important nu se poate spune despre duhuri şi despre abur.
 
Ştefan Iordache povestea că, uneori, revenea pe scenă după ce publicul, colegii, personalul tehnic părăseau teatrul. În întunericul aproape deplin, căuta urmele trecerii duhurilor. La munte, ploile reci de toamnă sunt adesea urmate de ascensiunea aburului ce părăseşte scoarţa copacilor şi caută norii. Pentru lucrurile acestea, nu există cuvinte.
 
Undeva în partea a doua a Omului cel bun din Seciuan, am reuşit să-mi desprind privirea de pe scena unde spectacolul curgea într-un ritm aproape ireal şi am prins a mă uita în jur. Oameni confiscaţi de spectacol, radiind un soi de energie necunoscută, Andrei Şerban, la un capăt de rând, muşcându-şi unghiile şi agitându-se necontenit, mânuitorii reflectoarelor asudaţi deplin, pereţii sălii, uşile intrării de sus, cea pe care o preferam în anii aceia când mergeam la teatru mai des ca în braţele iubitei.
 
Probabil că duhul celui care se îndrăgostea de teatru în miezul anilor '90, pe ritm de Poveste de iarnă, Trei surori, Patul lui Procust ori Şase personaje în căutarea unui autor era şi el acolo. Şi alături de mine cel de atunci, pesemne că erau de găsit sute, mii de alte spirite ce au fost cândva fericite în sala aceea.
 
A fost nevoie de Andrei Şerban, de formidabila lui relaţie cu textul lui Brecht (pe care, la a treia montare din carieră, probabil că îl poate recita integral),de copleşitoarea bucurie de joc şi excepţionala revărsare de energie ale lui Vlad Ivanov (cel mai bun rol al carierei sale în teatru şi, probabil, cel mai bun rol în teatrul românesc al momentului!), de impresionanta stăpânire de sine şi de personaj dovedite de Alexandra Fasolă (şi, pesemne, în serile gemene, de Ana Ularu), de remarcabila capacitate intelectuală şi fizică a trupei de actori de a susţine ritmul infernal în care se succed situaţiile, scenele, costumele (ce se schimbă la vedere!), a fost nevoie de toate acestea pentru ca, într-o seară de octombrie, teatrul cel bun din Grădina Icoanei să urce din nou acolo doar el ştia cum se respiră.
 
Au existat, desigur, în anii de pe urmă, Lear, Ivanov, Lear(a), au existat Scaunele şi Oscar şi Tanti Roz, dar abia acum, odată cu omul cel umilit, batjocorit, apăsat de vremuri, de zei, de cruce şi mai ales de semeni, odată cu omul salvat de pactul cu răul ca şansă dată binelui, de pactul cu sine ca şansă dată non-renunţării, non-terfelirii în mocirlă, de pactul lui Andrei Şerban cu speranţa ce se cuvine recuperată din cele mai sordide unghere ale vieţii, abia acum spaţiul acesta şi-a redeschis deplin uşa către dincolo.
 
De-a lungul timpului, povestind despre emigrare sau rămânere, am evocat Grădina Icoanei. N-am convins pe nimeni şi nici n-aş fi putut. Despre duhuri şi despre abur nu se poate spune nimic. Pe scenă, în munţi sau pe aleile vreunui mic parc din inima unui oraş, iubirea se aşază în corpul tot, se urcă în priviri şi se tace.