Deşi se vorbeşte enorm, într-un ritm ce uneori depăşeşte viteza cu care ochiul poate percepe subtitrările fără a neglija, totuşi, imaginea, în filmul lui Ceylan nu se spune, totuşi, până la un anumit punct, mai nimic. Până la un anumit moment. Există o clipă, o cută a înserării, când, instalată felin(nian) pe canapeaua din spatele biroului unde fratele ei lucrează, sora abandonează leneşă cartea şi, de sub protecţia pledului şi a ochelarilor potriviţi la jumătatea nasului, declanşează criza. Bărbatul (interpretat fa-bu-los de Haluk Bilginer, actorul cu alura de Omar Sharif, zâmbet de Amza Pellea şi tristeţe în privire de necomparat şi de neuitat) îşi vede articolul abia publicat în gazeta locală pus sub semnul întrebării. Apoi toate articolele. Apoi marile teme care îl interesează. Apoi raporturile familiale. Apoi aşezarea în lume. Apoi întreagă-i viaţă. Toate resorturile ei se desfac, strat după strat, ca foile unei cepe degerate, izbite din întâmplare de un bocanc înfrigurat ce-şi caută adăpost.
Asemeni vieţii bărbatului, se dezmembrează în faţa noastră, rând pe rând, vieţile tuturor celorlalte personaje, cu toate spaimele, iluziile, ipocriziile, fugile, renunţările, minciunile lor. Şi nu doar oamenii cad pradă acestui uriaş proces al deconspirării securităţii personale (sinonimă, aici, cu fuga de real şi de adevăr). Binele şi răul, strategia de urmat în faţa celor doi giganţi ai moralei umane sunt, la rândul lor, în chestiune. When Cehov meets Dostoievski and Ceylan's camera is around!
Şi această des-compunere a existenţei câtorva oameni, a raporturilor pe care fiecare dintre ei le are cu el însuşi, cu cei de lângă el şi cu valorile semnificative ale vieţii, prinde a se insinua printre privitori. Pe ecran, flăcările sobelor de stepă luminează şi umbresc chipurile personajelor, în sală, luminile şi umbrele personajele neliniştesc treptat spectatorii.
În mâna asta flască a imamului, în zâmbetul lui prefăcut, dar şi în disperarea la care îl împinge responsabilitatea existenţei cotidiene a altor patru oameni, nu e oare o bucăţică din mine?
În brutalitatea cinică cu care sora îşi tratează fratele şi cumnata, în dorul ei copilăresc de culcuş şi siguranţă, în îndrăzneala de a propune inversarea polilor morali ai lumii (sau măcar drumul spre ei) de dragul propriei fericiri nu e cumva ce am făcut, ce am tânjit, ce am gândit şi eu cândva?
În singurătatea resemnată a prietenului văduv, în impetuozitatea bine-temperată a junelui învăţător, nu sunt oare bucăţi din spaimele şi laşităţile mele?
În negarea de sine a soţiei, în auto-zidirea ei în acreală şi renunţare, în ochii ei superbi şi muţi, încă în căutarea iubirii şi fericii, nu e oare ceva din propria mea evadare?
În verticalitatea impecabilă a chiriaşului, în principialitatea sa tăioasă ca o lamă de ghilotină ce nu admite umbră de compromis, dar nici de speranţă pentru sine ori pentru fiul ce-l idolatrizează, nu se găseşte, oare, o parte din angoasa mea faţă de ideal?
În fine, în răul pe care îl naşte ori tolerează prin nepăsare eroul principal, în speranţele pe care alţii şi le pun în el şi pe care el le striveşte în chip inconştient, în orbirea sa treptată ce-l decuplează insidios de lume şi îl izolează într-un univers în care nefericirea cea mai cruntă se deghizează în bucăţi de falsă fericire, nu sunt oare cioburi din propria mea mare, uriaşă minciună?
Personajele îşi spun unul altuia adevăruri de o cruzime fără seamăn cu frenezia cu care boxerii îşi cară pumni. Se izbeşte din toate poziţiile şi în toate direcţiile. Nu e loc de minciuni, după cum nu e loc de precauţii. Se dă bătălia cea mare şi nici un zid nu se cade să rămână în picioare.
În cea mai frumoasă dintre secvenţele unui film de o frumuseţe copleşitoare, bărbatul intră, în puterea nopţii, în grajdul calului pe care tocmai îl capturase de pe imensităţile unde zburda liber. Cei doi se privesc. Capul omului e înghiţit de întuneric, cameră reţinând doar decorul care îl înconjoară, asemenea unui halou. Capul calului e inundat de lumină, camera nereţinând decât mici fragmente din decorul din jur.
În cea mai frumoasă replică a unui scenariu de o frumuseţe aproape ireală, bărbatul, încasând, din discursul înflăcărat al soţiei, lovitură după lovitură, o priveşte cu o căldură venită parcă de pe altă lume, spunându-i: "Tu nu ştii ce fericire este pentru un om ca mine să fie aici, în camera aceasta, cu tine, în noaptea asta".
Întors în realitatea propriei sale vieţi, bărbatul ce a sacrificat viaţa unui iepure de câmp pentru a-şi recâştiga simţurile îşi priveşte soţia printre gratiile ferestrei şi pădurea de fulgi de zăpada. Poate că viitorul nu le va aduce mai mult decât le-a adus trecutul, poate că binele şi răul şi Dumnezeu şi iubirea şi fericirea au dispărut de mult. Clipa, însă, clipa când ochii lor se întâlnesc nu va muri niciodată. Pe adevărul ei, poate că se va naşte o lume, poate că nu se va clădi nimic. Dar frumuseţea ei e parte din eternitatea însăşi.
"Adevărul este ceva foarte eluziv şi efemer. E foarte greu să spui: «Âsta este adevărul», pentru că, exact atunci când îl spui, când îl pronunţi, când trece prin cap şi încerci să-l formulezi prin cuvinte, devine artificial. Dar adevărul, atunci când e, îl simţi. E pură percepţie. De aceea lucrez în teatru, pentru că sunt momente - aici, acolo, câteva, nu tot timpul! - în care simţi că ceva s-a întâmplat, o prezenţă a unei concreteţi care nu poate fi negată. Acesta este un moment de recunoaştere. De acceptare a adevărului - când simţi că asta este... pur şi simplu. În restul timpului, ne hrănim exclusiv din iluzii. Doar din iluzii. (Andrei Şerban - În teatru, caut să nedesăvârşesc materialul ajuns la desăvârşire - LiterNet)