Pe de o parte, pentru că există o disproporţie între ceea ce auzim şi ceea ce vedem, în ce priveşte componenta dramatic-socială. Personajul principal, care funcţionează ca un raisonneur, Carole, o franţuzoaică delegat special a Comisiei Uniunii Europene pentru Drepturile Omului, strânge conştiincioasă declaraţii melodramatice ale celor afectaţi de război, poveşti despre oameni ucişi şi familii distruse, care ajung la spectatori mediate de diegeză şi de lacrimile celor care povestesc, ca într-un interviu, iar în paralel, povestea lui Kolia, un tânăr soldat rus, ce dă nas în nas cu ororile războiului şi ale sistemului militar, arată la fel de expozitiv, dar de data asta în imagini, partea cealaltă a baricadei. Aşadar, conflictul în sine rămâne doar la nivelul unui pretext, pe care noi nu îl vedem în mod concret, dar îl subînţelegem în cea mai mare parte a filmului, iar povestea dezumanizării soldatului (cea care se subscrie în mod evident sub tematica războiului) se vrea a fi, poate, o deculpabilizare a ofensivei, dar funcţionează până la final doar ca o propagandă anti-rusofilă şi nu ca "o relatare obiectivă a unui război uitat", aşa cum afirmă regizorul că şi-a propus.
Pe de altă parte, pentru că firul narativ al micului orfan Hadji (adaptat după firul narativ al filmului omonim, The Search, din 1948, regizat de Fred Zinneman), pe care sora lui încearcă disperată să-l găsească după ce acesta a fugit de acasă când părinţii lor au fost omorâţi şi care se aciuează acasă la Carole, nu trece de atributele unui tear jerker cu orfani, chiar dacă, practic, reprezintă coloana vertebrală a filmului. Orice puşti de nouă ani distribuit într-un rol de copil traumatizat (Hadji nu scoate un cuvânt până în minutul 90 al filmului), care are parte mai apoi de un binefăcător, aduce cu sine, fără a fi vorba de niciun strop de actorie, un bagaj imens de inocenţă şi verism, care atrage ca un magnet empatia spectatorilor, din acest punct de vedere, micul Abdul Khalim Mamutsiev folosit de Hazanavicius performează exemplar, fiind aproape ca un eye-candy al filmului. Însă, cu toate că emisfera dreaptă a creierului e total cucerită de relaţia acestuia cu Carole, via toate momentele amuzante sau lacrimogene dintre ei (şi chiar de momentele de brutalitate care îl implică pe Kolia, soldatul, care atrag deopotrivă empatia şi indignarea publicului), emisfera raţională rămâne deseori nesatisfăcută de cârligele logice ale poveştii. În topul acestora stă de nezdruncinat rolul lui Annette Bening, de - probabil - cea mai neglijentă directoare de orfelinat, urmată de asistenta cecenă a lui Carole, ambele ignorând ca personaje, uneori aparent voit, situaţia lui Hadji cât pe ce să fie înfiat de Carole, împingând finalul filmului spre o tensiune flască şi inutilă.
Dacă treci peste asta şi peste numeroasele clin d'oeil evidente cu privire la nedreptatea armatei ruse (acestea din urmă culminând cu portretul lui Boris Elţîn care admiră de pe perete o scenă brutală de bătaie şi faptul că soldaţii încă se adresează superiorilor lor cu "tovarăşe"), ireproşabile sunt felul în care este filmat filmul, care face atât din scenele de exterior, încărcate de sobrietate ruinelor din Georgia (locul de filmare), cât şi din interioarele foarte personalizate prin contrast, o atmosferă vizuală care te cuprinde înainte ca primele lacrimi să-ţi apară în colţul ochilor, precum şi prestaţia Bérénicei Bejo (soţia regizorului) în rolul principal, de figură maternă şi luptătoare pentru dreptatea unui popor sugrumat de conflicte.
Ireproşabil este şi efortul organizatorilor Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, 2014 de a-i aduce în sala de proiecţie pe Michel Hazanavicius şi pe Bérénice Bejo şi disponibilitatea acestora de a răspunde întrebărilor din public.