Vă spun toate acestea nu ca să mă dau deştept şi ocupat, ci ca să vă asigur că, deşi fac cascadoria asta între film, teatru şi serviciu, bucuria de spectator e aceeaşi, în stare pură, neafectată de stres. E incredibil cum se întâmplă asta în clipa în care se sting luminile în sală. Festivalul de film despre care vorbeam este Les Films de Cannes a Bucarest, 2014, iar filmul care a reuşit să mă rupă complet de dureri de cap şi nelinişte a fost Kis uykusu / Winter Sleep, un film care durează enorm - trei ore. De obicei, fug de asemenea durate. Dacă e vreunul mai scurt, care rulează simultan, mă îndrept într-acolo. Dar aşteptam să văd Kis uykusu / Winter Sleep pentru că 1) a primit Palme d'Or la Cannes 2014 şi 2) fiindcă e turcesc. Şi cred că nu e nimic mai delicios, pentru un cinefil, decât să vadă cum un film care provine dintr-un context intens comercial - creat de masa telenovelelor turceşti difuzate mondial, care le-au depăşit, ca succes, pe cele sud-americane - primeşte cea mai bună distincţie în cinema-ul de artă.
Kis uykusu / Winter Sleep este, de fapt, coproducţie Turcia - Franţa - Germania, dar povestea e plasată în Anatolia Centrală, undeva în inima Turciei. Aydin, un fost actor, acum pensionar, s-a retras la ţară, într-un sat sărac, unde îşi duce veacul scriind pentru un ziar local. În acelaşi timp, Aydin conduce o superbă pensiune turistică, împreună cu tânăra sa soţie, Nihal, şi cu sora lui, Necla. De altfel, bătrânul deţine o mulţime de proprietăţi în sat, fiind un fel de moşier, la uşa căruia sătenii rău-platnici vin zilnic să-şi amâne plata chiriilor.
Fără să exagerez, asta e tot ceea ce se întâmplă, concret. În termeni de acţiune hollywoodiană cu intrigă, explozii şi spectacol, povestea e o veşnică introducere pentru nişte răsturnări de situaţii care par să aibă loc la un moment dat. În Kis uykusu / Winter Sleep, însă, efectele speciale sunt înlocuite de vorbe. Personajele vorbesc, discută, îşi umplu vieţile cu dialog. Au mult timp la dispoziţie şi, întocmai ca în teatrul cehovian - filmul preluând motive narative din povestirile lui Cehov - au o plăcere grozavă să dezbată cele mai mari subiecte din lume. Treptat, însă, în pălăvrăgeala cu iz maieutic se strecoară mici reproşuri personale, care se transformă în mici conflicte de idei, care mai apoi devin mici neînţelegeri neliniştitoare, de unde mai e doar un pas până la mari certuri. Ceea ce se şi întâmplă, în mediul claustrofobic, strâmt al pensiunii, scoţând la iveală orgolii şi probleme vechi, nevindecate între soţ şi soţie, între frate şi soră.
Pas cu pas, replică cu replică, descoperi că Aydin e doar în aparenţă proprietarul simpatic de pensiune sau scriitoraşul inofensiv de provincie, care scrie despre viaţă într-un ziar pe care nu-l citeşte nimeni. Aydin este, de fapt, cinicul, sfidătorul, posesivul care are dreptate, călcând cu bocancii peste viaţa celorlalţi. Necla este doar sora care-l suportă, neavând încotro, iar Nihal, o nevastă care şi-a sacrificat viaţa dintr-o fascinaţie naivă pentru soţul puternic. Cu toţii, însă, visează la Istanbul, ca la o Moscovă cehoviană care pare să fie tot mai departe. Conflictele sunt atât de strânse iar relaţiile sunt atât de înfricoşător stricate, încât parcă nu mai e cale de ieşire din acest coşmar psihologic.
Palme d'Or înseamnă, în esenţă, premiu pentru scenariu şi regie. Kis uykusu / Winter Sleep este, din acest punct de vedere, un bun câştigător al distincţiei. E de-a dreptul artă felul în care tempo-ul extrem de lent al poveştii - prin care detalii de părere, de mimică, de atitudine intervin şi creează conflict - reuşeşte să folosească doar dialoguri pentru a face trecerea de la simple conversaţii la traume, în trei ore de film. E o avansare milimetru cu milimetru a poveştii, cu escaladare subtilă de conflict, care, în termeni de tensiune şi accente crescendo, ar putea echivala cu Bolero-ul lui Ravel. De fapt, filmul e la fel de mult muzică, literatură şi pictură, pe cât este cinema, aducând un tribut fantastic de frumos Turciei rurale, în stilul arid şi totuşi intens al iranianului Abbas Kiarostami. Iar evitarea întregului arsenal de clişee actoriceşti - patos lacrimogen, gesturi afectate, poziţii rigide, gesturi mari, gât întins, fruntea spre cer etc., care, de regulă, se folosesc ori de câte ori când "facem un Cehov" sau când se montează texte de teatru psihologic - e marele atu al filmului. Neplictisitor, deşi lung, neobositor, deşi profund, Kis uykusu / Winter Sleep este, culmea, un film pentru multe gusturi. Şi e genul de producţie care nu ţine de epocă şi de stil cinematografic, ci de sens, ceea ce-l face să reziste la fel de bine şi peste 30 de ani.