Însă Kicsi Ricsi, fiul baronului local, este singurul care, prin natura vârstei, nu ar avea ce face cu un depozit prea încărcat al memoriei. Aşa că băiatul, copie fidelă a lui Levente de acum trei decenii, îşi umple singur memoria cu figuri precum Nosfy, varianta ceva mai domestică a grotescului Nosferatu. Dar până să ajungă acolo, tatăl face şi el ce poate: un casting în care îşi selectează oamenii demni de a-i distra odrasla, recompensa fiind de 5000 de euro pentru cel ales de copil. Şi cine poate fi mai adecvat în postura de jurat / critic (!) decât o profesoară suplinitoare, B. Fülöp Erzsébet Betty, şi coregraful Xaba, aflat la limita dintre tractor şi saltul revoluţionar al broaştei?
Pe măsură ce avansează pregătirile pentru petrecerea lui Kicsi Ricsi, ies la iveală cantităţi incomensurabile de exotism frenetic care traversează întreaga scenă, de la corpurile actorilor până la soba din care tot timpul iese câte ceva (cineva?). Şi când este vorba despre compania "Tompa Miklós" de la Teatrul Naţional Târgu-Mureş, nu îţi poţi închipui un spectacol altfel decât debordând de vitalitate şi prospeţime. Aici a intervenit, desigur, şi relaţia specială dintre actori şi regizorul Radu Afrim, pentru că spectacolul adus în FNT 2014 de la Târgu Mureş s-a construit pornind de la improvizaţii colective. Textul este, aşadar, o creaţie de grup, un organism viu care nu trebuie să care în spate responsabilitatea faţă de lumea unui autor mai mult sau mai puţin consacrat. Amplificarea până la epuizare a fiecărui registru - burlesc, melodramatic, horror sau suprarealist - este generată firesc de materia cu care vine fiecare actor. Atenţia regizorului faţă de resursele cele mai provocatoare ale fiecărui artist se reflectă în toate dimensiunile care ţin de regia spectacolului, iar încărcătura acestei intersecţii fertile se întoarce negreşit şi către spectatori.
Az ördög próbája / Castingul dracului este un family affair al unor artişti - regizor, actori, scenograf (Bartha József), coregrafă (Andrea Gavriliu), muzician (Vlaicu Golcea), Cristina Milea (costume) şi poate şi alţii implicaţi în producţie - care dintr-o joacă se gândesc să îi invite şi pe ceilalţi la marele party. Bineînţeles, ca orice chef afundat în hedonism est-european, Az ördög próbája / Castingul dracului impregnează într-o bună măsură senzaţia unei forme de dezagregare şi lipsă de control. Nu am idee - şi nici nu cred că ar fi relevant să aflu - în ce măsură Radu Afrim a controlat tot ce i-a stat cu putinţă la nivel regizoral; e foarte probabil să fi controlat spectacolul până la ultimul milimetru. Important este, însă, faptul că aici se simte mâna unui regizor suficient de încrezător în propriile mecanisme şi, mai ales, a unuia care se simte extraordinar de liber şi eliberat de orice presiune a aderenţelor estetice definitive. Geometria fluidă, à rebours, de care Afrim se foloseşte adesea în spectacolele sale, suferă aici o binevenită implozie. În Az ördög próbája / Castingul dracului, suprafaţa îşi conţine toate adâncimile latente; tot ce ai vrea să cauţi este deja acolo, în starea cea mai simplă. Cotidianul la rang de bal, în care punctele culminante sunt respinse pentru că însăşi viaţa din satul secuiesc curge ca o serie de culminaţii dezamorsate prin forţa firescului.
Dacă la început spectatorul încearcă să capteze lumea dominată de fantasme financiare şi sexuale din Cârcel, pe parcurs devine din ce în ce mai irelevant cine / cu cine / ce / cum face. Pentru că personajele care populează lumea densă din spectacol se manifestă, de la un punct încolo, ca nişte particule cu potenţialităţi infinite într-un furnicar infinit. Toţi umblă peste tot, în ciuda faptului că / tocmai pentru că nu vor să ajungă nicăieri. B. Fülöp Erzsébet (profesoara suplinitoare), László Csaba (coregraful Xaba), şobolanul Galló Ernő, simultan şi reîncarnare a lui Michael Jackson, Berekméri Katalin (Szidónia Galló, soţia Şobolanului), mama lui Ricsi, voluptuoasa Moldován Orsolya (mama lui Ricsi), Ruszuly Ervin (Faunul), care împrumută de la Nijinski doar aviditatea contopirii erotismului în artă, Meszesi Oszkár (Nosfy) sau dansatorul Nagy László, verişorul lui Ricsi (Gergely Botond), se întâlnesc acolo unde orice tentativă de a face ordine prin simboluri şi semnificaţii ascunse este imediat anulată de un efect contrar mai puternic decât cel anunţat iniţial.
Vampiroaica-străbunică mărturiseşte, în percutantul ei monolog, că bărbaţii nu văd dincolo de piele, ea declarându-se, ca atare, "spirit pur, adică frumuseţe pură". În Az ördög próbája / Castingul dracului, tot ce e energie activă şi spirit se naşte tocmai din excrescenţele unei carnalităţi debordante. Corpul obscen, corpul reprimat, corpul care anihilează genurile, corpul mutilat al miliardarului cu handicap locomotor, corpul animalizat, corpul infantil (acesta din urmă fiind, de altfel, şi cel mai neutru şi cel mai puţin supus oscilaţiilor febrile). Prin contaminarea reciprocă, toate aceste prezenţe creează o petrecere în petrecere care devoalează, fără ostentaţie şi fără nicio urmă de preţiozitate, chiar mecanismele teatrului privite din interior.
Montarea lui Afrim nu este doar un statement privind o relaţie simbolică şi privilegiată într-un nucleu specific al câtorva creatori de artă, ci şi o afirmaţie susceptibilă de a (re)consolida pactul dintre creator şi spectator. Ceea ce nu trebuie în niciun caz înţeles ca un legământ insurmontabil, înconjurat de o aură sacră, din contră: tocmai perversitatea instalată în relaţia regizor-actor, regizor-public, actor-public, actor-regizor-public este cea care dă strălucire unei ecuaţii care ar muri instantaneu fără şocul micilor manipulări de o parte şi de alta.
Scenografia lui Bartha József pune perfect în valoare acest consens al familiei teatrale prin zidurile casei amplasate într-un capăt al scenei. Dincolo de ziduri, spectatorul nu poate să surprindă decât câteva momente de trecere, dar fără să aibă acces deplin la ce se întâmplă de-a lungul misterioaselor culoare odată ce se închid uşile. O scenă ilustrativă şi de impact în această direcţie are loc atunci când grupul tuturor performerilor, fiecare cu mica lui ciudăţenie, este comprimat în spaţiul izolat şi claustrant pentru ochiul exterior. Din afară, se pot întrezări doar imagini incomplete şi difuze ale chipurilor artiştilor. Asemenea animatorilor angajaţi de Ördög, actorul va face orice pentru a-şi seduce copilul răsfăţat şi bosumflat care este publicul - dar în spatele zidurilor rămâne, până la urmă, tot un family affair din care ceilalţi înţeleg ce pot şi (în cazul criticilor) ce vor.
Az ördög próbája / Castingul dracului adună laolaltă câteva dintre mărcile cel mai pregnant afrimiene. Oniric, stranietate, creaturi fantastice, refuzul heteronormativităţii, splendoare, boală, splendoare în boală, kitsch, obscenitate, delir, glam, melancolie, obscur etc. Dar dispunerea tuturor acestor concepte este atât de incitantă şi de (auto)ironică încât nu poţi decât să constaţi, încă o dată, cât de vital este şi pentru spectator ca regizorul să se simtă confortabil pe teritoriul unei libertăţi asumate. Libertatea aceea care îi dă voie să arunce o imensă pată peste rama care l-a consacrat, luându-l, astfel, partener şi pe consumatorul care crede, conştient sau nu, că totul i se cuvine. Regizorul din spatele acestei montări îşi neagă muzeificarea la fel de ferm cum refuză şi alunecarea anti-establishment-ului său într-o formă inversată de autoritate. Iar domnul Ördög a desfăcut deja şampania pentru asta.