octombrie 2014
Bird People
Numit de criticii de film de la Cannes 2014 "cel mai inventiv film din selecţia oficială", Bird People este cu adevărat o experienţă cinematografică. Situat la limita foarte fină dintre coerenţa unui lungmetraj de ficţiune şi escapismul cinemaului experimental, Bird People te face de cel puţin trei ori să te ridici de pe scaun şi să ieşi din sală, sau, pentru cei mai puţin sceptici, să te foieşti încercând să găseşti motivaţii logice, să legi elementele de stil sau tematice de ceea ce se întâmplă în continuare sau să te întrebi pur şi simplu, ce se va întâmpla cu acele personaje, dar de fiecare dată te leagă înapoi cu ochii de ecran. Şi, repet, o face cu o viclenie aproape perfidă, pentru că nu experimentează declarativ (cum ar face-o un film non-narativ suprarealist, de exemplu), ci pare că îşi caută în timp ce se derulează modul propice de a spune o poveste, sau mai degrabă de a traduce vizual o idee.
 
Ideea e simplă, cea de libertate / eliberare, fie că e vorba de un om de afaceri care se hotărăşte să renunţe la tot (slujbă, familie, ţară) sau de o metempsihoză temporară om-pasăre, iar ca să ajungă acolo, filmul trece printr-un prolog delicios filmat în cheie aproape documentaristică despre simplii călători ai unui tren, plus bagajele lor afective sau raţionale livrate în chip de voice-over, prin secvenţe de un realism aproape banal - o conversaţie pe Skype dintre soţ şi soţie în care se despart, care se desfăşoară în 15 minute cu aceeaşi lentoare cu care personajul lui Dragoş Bucur se plimbă pe străzile Vasluiului în Poliţist, adjectiv, apoi prin secvenţe CGI de o naturaleţe frapantă, în care povestea unei vrăbiuţe ce cutreieră hotelul Hilton de lângă aeroportul Charles de Gaulle l-ar cuceri şi pe Walt Disney, culminând cu o secvenţă lirico-muzicală ghidată de vocea lui David Bowie şi un final cu dialoguri desprinse parcă din teatrul absurd. Totul via unui ghiveci de procedee cinematografice: voice-over-urile personajelor, perspectivă subiectivă, vocea unui narator din off, POV-uri de pasăre şi cadre filmate de camerele de luat vederi din aeroport. Cum ar putea toate acestea să-şi găsească coerenţa pe parcurs, ăsta e marele merit al regizoarei (cunoscută mai ales pentru ultimul său film, o adaptare fidelă de trei ore a romanului Amantul doamnei Chatterley, al lui D.H. Lawrence, fapt pentru care a impresionat prin turnura pe care a luat-o cu acest film) şi, trecând de a doua jumătate, realizezi că filmul nu lucrează în slujba poveştii, deşi e compus în mod formal din două fire narative (deopotrivă de interesante) separate, care se unesc la final, ci a unui sentiment pe care vrea să-l transmită. Şi reuşeşte, cu toate momentele în care ai impresia că acţiunea stagnează şi că nu mai înţelegi ce se întâmplă.
 
În plus, povestea e plasată în capitala Franţei, cu puţine momente în care depăşeşte suburbia din apropierea aeroportului parizian, aşadar oferă poate, cea mai sobră şi claustrată imagine asupra "oraşului luminilor", dezbrăcându-l de clişee vizuale şi establishing shots cu Turnul Eiffel. Iar interpretările ambilor actori principali, Josh Charles - omul de afaceri Gary Newman angoasat, şi Anaïs Demoustier - tânăra Audrey Camuzet, angajată part-time ca menajeră în hotelul în care e cazat şi Gary, sunt lăudabile, cu precădere cea a tinerei menajere, care reuşeşte să-şi găsească măsura într-o tentativă de rol de compoziţie inspirat de un animal, în acest caz, pasăre. În orice caz, e un film care trebuie văzut cu răbdare şi predispoziţie.


Regia: Pascale Ferran Cu: Josh Charles, Radha Mitchell, Mathieu Amalric, Clark Johnson, Anais Demoustier

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus