Întrebări deschise în grădina zeilor - Omul cel bun din Seciuan

O Chină imaginară şi căutarea omului cu adevărat superior sunt locul, respectiv impulsul acţiunii din Omul cel bun din Seciuan. Andrei Şerban, după repetiţiile deschise din 16-19 iulie 2014 de la Teatrul Bulandra, a deschis între 7 şi 10 noiembrie 2014 stagiunea cu avanpremiera şi premiera piesei lui Bertolt Brecht.

Nu despre oraşul piperului din Sichuan şi locuitorii săi este vorba, ci amprenta umană şi replicile directe ale spectacolului indică un aici şi acum autohton: problema autostrăzilor, copacii urbani măcelăriţi, aluzia la conflictele de la graniţă şi, mai ales, vulgaritatea unor personaje indică România, specifică fără dubiu Bucureştiul timpurilor noastre. Tuşa este cam groasă, nu toţi românii au nevoie de indicaţii explicite pentru a interpreta simbolic şi prin translaţie Seciuanul ca Bucureşti. În plus, aluzivul este, de multe ori, mai eficace decât lucrul spus direct, pe şleau. Şi mai mult încă: se pierde universalul mesajului, în fond, Seciuan poate fi orice oraş de pe glob. Minimalismul binelui s-a globalizat de multe decenii.

Tema nu este propriu-zis politică, ci morală - se caută un om bun -, dar implicaţiile sociale şi general umane (corupţia, şantajul, auto-izolarea celor bogaţi şi agresivitatea lor faţă de omul 'comun', incertitudinea binelui în toate straturile societăţii etc.) au, desigur, rezonanţe politice şi, în sens larg, umane actuale.

Zeii caută aici, pe pământ, un om bun care să salveze prin faptele lui nu doar sublunarul ci şi pe cele de sus. Întâmpinarea 'Iluştrilor' zei este nu doar precară, ci plină de ură sau indiferenţă. Nu 'Dumnezeu a murit' al lui Nietzsche ne caracterizează (care denunţa moartea unui idol şi era în căutarea unui zeu viu), ci je m'en fou, ba chiar 'duceţi-vă naibii cu zeii voştri!' (să avem iertare). Zeii nu sunt bineveniţi: ne salvează blindajul nostru iluzoriu alcătuit din Range Rover-uri, bodyguarzi, tehnică medicală contemporană şi, desigur, bani, proprietăţi. Iar ce rămâne neatins, e cufundat în iluzoriul evaziunii. Totuşi, totuşi: în străfundul îndestulat, plin de dispreţ şi venin al celui ajuns este loc de admiraţie pentru faptele celui umil (mă rog, îmbinat cu şarmul formelor ei!). Iar cel sărac nu este doar iubitor de zei, dar şi nerecunoscător, dur, cu două feţe. Mesajul lui Bertolt Brecht este că suntem toţi amestecaţi, nu reuşim să fim cristalini nici în bine, nici în rău. De aceea, poate, ar trebui să fim scuipaţi afară din grădina Domnului (Apocalipsa), dar zeii lui Brecht sunt mult mai îndurători.

Cum să înţelegem spectacolul? Ce mesaj ne trece Andrei Şerban cu ajutorul lui Brecht?

Poate este vorba pur şi simplu de deficienţa noastră, a celor mundani, în raport cu un ideal. Sau poate că la nivel simplu uman e posibilă numai această 'sfinţenie' amestecată, binecuvântată de zei. Sau am putea să ne revoltăm: zeii au croit prost universul, legile sunt prea de neîmplinit pentru plămada umană. Înşişi 'Iluştrii' sunt străbătuţi pentru un moment de o astfel de îndoială, zeiască. În fine, mai există o variantă plină de speranţă: poate că Brecht nu a înţeles. Există o bunătate autentică peste cea a piesei, ea se numeşte sfinţenie, iar sanctus divin este altceva decât sacrul zeilor.

Vang, vânzătorul de apă, nu este un personaj care poate trece neobservat în piesă (iar la aceasta Ivanov aduce o contribuţie de netrecut sub tăcere), dar semnificaţia personajului ca atare poate scăpa uşor de sub reflector. În fond, Shen Te este personajul central, omul (femeia) bun din Seciuan. Shen Te a fost însă curvă până la întâlnirea cu zeii, iar după despărţirea de ei, se poartă destul de odios cu tâmplarul drept contraparte a 'bunătăţii' excesive (şi prosteşti?) faţă de o grupă de ticăloşi; îi dă afară pe cei găzduiţi prea generos; îşi târguieşte josnic iubitul; se ascunde sub masca vărului; pierde averea celor care, cu inima caldă, o ajută în vreme de nevoie. Vang însuşi nu este nici el o figură christică: vinde apa cu pahare ce au fund dublu şi, vină mai mică, capitulează în faţa răutăţii oamenilor în încercarea lui, repetat eşuată, de a găsi adăpost zeilor. Dar toate acestea sunt răscumpărate cumva prin lipsa de alegere a zeilor: aceştia nu s-au oprit asupra lui ca om bun, ci asupra lui Shen Te. Crucea pusă de zei spală multe păcate. Urmarea ei nu aduce lumina, ci un şir de nenorociri: apa tot nu se vinde, frizerul îi rupe mâna, prietena (sub masca vărului), care îi datorează propriul dar divin, îl părăseşte la nevoie. Oare nu este Vang mai aproape de omul bun? Nu ştim: a vinde apă este mai puţin riscant decât a încerca să ajuţi oameni, a naşte un copil, a te implica în mlaştina sublunară.

Vlad Ivanov (Vang/Shu Fu/Femeia vagabond) nu mai are nevoie ca actor de prezentarea noastră. Este un actor complex, la deplină maturitate, care ţine în suflet şi trup foarte bine trei roluri cu distanţă mare între ele, în aceeaşi piesă.

Shen Te este jucată de Ana Ularu, alternativ cu Alexandra Fasolă. Fiindcă cele două spectacole pe care le-am văzut au fost susţinute de Alexandra Fasolă, trebuie să aduc aici un omagiu explicit acestei actriţe (de la Teatrul Evreiesc). Ea însăşi se confruntă cu două roluri opuse, femininul generos până la uitare de sine, cu o latură inocent-copilăroasă şi vărul (Shui Ta), masculin în sensul unei energii tranşante, de multe ori dură, al unei raţionalităţi adaptate la realitatea pragmatică. Privind-o, ceva a tăcut adânc în mine în faţa tainei de a fi actor. Cum poate juca cineva cu atâta precizie stări diafane, apoi pathos, timiditatea şi gingăşie şi din nou opus, atitudini tranşante şi violenţă, toate legate de situaţii care nu sunt ale tale, care sunt în cele din urmă imaginare? Care este misterul fiinţei umane care ni se dezvăluie prin modul de a fi al actorului?

Andrei Şerban a regizat trei piese la Bulandra Ivanov (Cehov), Lear(a) (Shakespeare) şi Omul cel bun din Seciuan (Brecht). Nu suntem primii care se întreabă de ce revine el după atâtea gesturi de nerecunoştinţă în România? De ce revine după ce ICR-ul, cu o agendă culturală schimbată după îndepărtarea abuzivă a lui Horia-Roman Patapievici, nu a mai finanţat extraordinarul proiect al Academiei itinerante?

Poate că are ceva din zeii lui Brecht: o abundenţă de dăruit, iar pe acest fond greşelile şi gesturile tâmpe apar reduse ca rezonanţă. Ne place să credem că ştie, de asemenea, şi câtă nevoie avem de el.