Leigh nu se oboseşte să acopere în scenariu evenimente majore din viaţa celui pe care îl portretizează, cu zelul celui care ar fi vrut să pună un con de lumină asupra unui artist uitat, ci îşi organizează elegant discursul în jurul micilor ocazii de portretizare, a relaţiilor lui Turner cu celelalte personaje, deopotrivă de dickensiene în idiosincraziile lor, şi, mai cu seamă, capturării în film a ceea ce ar fi putut reprezenta sursele de inspiraţie ale pictorului. La fel cum nici camera nu se oboseşte să recreeze cinematografic tablouri sau să impresioneze prin referinţe artistice, ci caută în fiecare cadru coregrafiat impecabil câte un fascicul de lumină transversal care să penetreze aerul, ca un soi de inspiraţie dumnezeiască. În toată feeria vizuală pe care o propune, personajul lui Turner apare ca o piatră colţuroasă aruncată într-un lac liniştit. Excentricul William Turner pictează cu voracitate animalică, preferă să mârâie sau să grohăie interiorizat în loc să vorbească de prisos, iar calozitatea sa faţă de femei (faţă de menajera supusă şi soţia înăcrită, care vine în vizită) e compensată de relaţia caldă, aproape copilărească cu doamna Booth, o moşiereasă din apropierea litoralului şi corăbiilor britanice, pe care adora să le picteze. Din când în când, doar, ochii albaştri ca de copil provoacă lacrimi pe care fiecare muşchi de pe fizionomia sa se chinuie să le respingă, lăsând emoţia personajului să treacă de ecran, spre spectator.
Ceea ce e cu adevărat impresionant este că geniul lui Turner nu este omagiat în acest film, ci lăsat, de fapt, aşteptat să iasă la suprafaţă, de după masca impenetrabilă de Grinch în spatele căreia personajul lui Turner îşi ascunde emoţiile şi sinceritate tăioasă. Sunt, de altfel, puţine cadre în economia filmului, care-l arată pe Turner pictând sau schiţând în caieţelul lui, mai importante fiind cele care-l arată lângă admiratorii săi, colegii şi competitorii săi de la Royal Academy, cele care arată contrastul dintre felul frust de a fi al artistului şi pretenţiozitatea burgheză a celorlalţi. Spre finalul filmului, un episod clipeşte cu subînţeles spre spectator şi întinde o acoladă asupra poveştii, cel în care Turner descoperă sceptic şi chiar speriat, dar cu o curiozitate usturătoare daguerrotipul, precursorul fotografiei - Turner se aşează pe scaun în faţa cutiei monstruoase operate de un tinerel, care-i înregistrează imaginea cu o viteză dureroasă, cu o viteză a luminii în care pictorul înţelege declinul artei lui figurative. Un episod plin de umor, de un umor trist, însă.
Mike Leigh intuieşte perfect că o personalitate ca a celui pe care vrea să-l reîncarneze nu se poate pune în cuvinte, iar folosirea filmului ca armă de traducere în imagini a materiei umane nu putea fi decât singura modalitate prin care William Turner putea ieşi la suprafaţă.
Filmul mai rulează şi joi, 30 octombrie 2014, la ora 13, la Cinema Studio.