Piesa lui Alfred Jarry s-a născut, în fond, prin caricaturizarea şcolărească a unui profesor cu pretenţii burgheze, făcând din Tatăl Ubu un personaj ghidat de instincte animalice, imbecil, laş şi trădător, care caută să devină conducător al unei Polonii imaginare, al unui nicăieri / oriunde. În 1896, când se monta pentru prima dată Ubu Rege, publicul vizat - burghezimea franceză - a fost scandalizat de-a dreptul, acuzându-l pe autor de cruzime şi trivialitate.
Declan Donnelan profită de aceste aspecte ale istoriei piesei lui Jarry, creând un spectacol fascinant, în care imaginaţia unui adolescent şi conformismul părinţilor lui se bat cap în cap. Acţiunea se desfăşoară într-un apartament modern impecabil până la manie, aparţinând unei familii franceze. Decorul alb prin excelenţă trimite la comportamentul social deja automatizat, clişeic, la relaţiile interumane complet sterile, de faţadă. Intervine însă un element care contrastează cu răceala impusă de ansamblul scenografic - camera de filmat. Prin intermediul adolescentului (Sylvain Levitte, interpret al Prinţului Blegoslav, de asemenea), publicul ajunge să descopere spaţiul în cele mai mici detalii. Mai mult, el este purtat în spaţii care nu sunt vizibile scenic (bucătăria, baia, garderoba mamei), despărţite fiind de peretele sufrageriei. Aşa ni se dezvăluie şi cuplul central, Tatăl (Christophe Grégoire) şi Mama Ubu (Camille Cayol) - el gătind, ea punându-şi la punct costumul social. În interiorul acestui decor fără cusur, personajele (cuplul central şi invitaţii acestora) comunică printr-un murmur blând de replici, gesticulând delicat, controlat, într-o armonie exasperantă.
Şi, când crezi că nu se mai termină, imaginaţia adolescentului începe să tragă nişte sfori halucinante. Pentru început ni se dau doar indicii că urmează să se întâmple ceva ieşit din comun: efectul primelor două "flăcări verzi" se rezumă la gesturi robotice, scăpate de sub control, şi nu durează prea mult. A treia oară însă, textul lui Jarry începe să prindă viaţă - ce-i drept, cu şase personaje care-şi schimbă identitatea în funcţie de fiecare fragment în parte. Iniţial avem impresia că suntem luaţi peste picior de un joc absurd, dar cu fiecare intervenţie de acest gen ne dăm seama că lucrurile merg mai departe de atât. Nu jocul este cel care ne ia peste picior, ci refularea unor impulsuri care nu-şi au locul în contextul social actual, cruzimea aparent infantilă, pe care ajungem s-o îngropăm în noi înşine conform cerinţelor.
Două intrări, un joc de lumini, o coloană sonoră şi nişte elemente de recuzită "de uz casnic" schimbă complet structura personajelor şi a spaţiului însuşi. Bucătăria devine spaţiu al masacrării, sosul de roşii devine sânge, covorul din baie este cel mai bun echipament de război, iar mixerul, cea mai de temut armă de luptă şi represiune. Scenele de brutalitate sunt amplificate prin intermediul camerei de filmat, care surprinde detaliile imperceptibile din scaunul spectatorului.
Calitatea jocului actoricesc este incontestabilă. Personajele sunt extrem de vivace şi nu pun la îndoială nimic din ceea ce li se întâmplă. E suficient să-i priveşti pe Christophe Grégoire sau pe Vincent de Boüard cu un cearşaf pe umeri şi cu un abajur pe cap ca să crezi că-l ai în faţă pe regele Poloniei şi să-i vezi în apartamentul imaculat câteva minute mai târziu ca să nu-i mai recunoşti decât ca atare. Sigur, caracterul ilar nu dispare nici o clipă, însă intensitatea interpretării este captivantă. Dacă greutatea dramatică e pe umerii cuplului central, în special pe cei ai Tatălui Ubu, scenic, cel care stabileşte cursul poveştii e tânărul adolescent. Acesta, deşi intră în joc, devenind prinţul Blegoslav, nu se lasă furat în totalitate, fiind cel care decide când începe şi când se termină un anumit fragment.
Cu toate acestea, Donellan nu uită să ne trezească la realitate, reinserând, când te aştepţi mai puţin, imaginea familiei franceze moderne în cadrul cinei cu prietenii. Discuţia lor continuă în acelaşi murmur blând şi armonios pe care nu-ţi mai vine să-l crezi odată ce i-ai cunoscut profunzimile instinctuale.
Echipa Cheek by Jowl reuşeşte, prin intermediul acestui spectacol, să împuşte doi iepuri dintr-o lovitură: pe de o parte actualizează textul lui Jarry, făcându-l înspăimântător de credibil, pe de alta, lansează câteva întrebări privitoare la relaţia conştient - subconştient, uman - animalic, eu social - eu instinctual. Structura propusă este una ciclică, aşa că, după aproape două ore de delir, ne reîntoarcem acasă - dar nu aceiaşi.
Ubu Roi / Ubu Rege, producţie Cheek by Jowl, coprodus de Barbican, Londra, Les Gémeaux / Sceaux / Scène Nationale and La Comédie de Béthune - Centre Dramatique National du Nord-Pas-de-Calais.
Regia: Declan Donellan
Distribuţia: Camille Cayol, Cécile Leterme, Xavier Boiffier, Vincent de Boüard, Christophe Grégoire, Sylvain Levitte.
Scenografie: Nick Ormerod / Costume: Angie Burns / Lumini: Pascal Noël.