Ridicarea frontierelor în Kafka project - Interferenţe, 2014

Problematica lumii kafkiene se dovedeşte tentantă, productivă şi pentru oamenii de teatru. Cea mai recentă dovadă a acestei influenţe benefice o aduce Karina Holla, experimentata regizoare olandeză, scriitoare, actriţă şi coregrafă, prin spectacolul Kafka project: Frontiere / Granice / Meje / Grens / Borders. Altfel spus, este vorba despre Kafka tradus în limba "teatrului fizic", adică o punere în scenă cu accentul aplicat pe mişcare, pe dans şi mai puţin pe cuvânt, pe text. Spectacolul purtând marca HNK Zajc Rijeka - Drama Italiano, Croaţia, s-a vrut un omagiu adus intrării Croaţiei în Uniunea Europeană, aducând în prim plan simbolistica frontierelor. Frontiere reale sau imaginare, frontiere care limitează şi frontiere care unesc, frontiere între noi şi lume, frontiere între singurătatea noastră şi singurătatea celor din jur, frontiere între eul nostru intim şi corpul nostru mundan. Frontiere politice, economice, religioase.

Universul livresc kafkian, văzut de Karina Holla ca nucleu al limitărilor şi punţilor de comunicare cu lumea, este un spaţiu introspectiv expus aprofundărilor şi exhibărilor. Kafka însuşi recunoştea în Jurnal existenţa acestor bariere inhibitive în legătură cu dobândirea sau cucerirea lumii exterioare şi ieşirea din carapacea complexelor, prin comparaţie simbolic înscrisă: "Pe bastonul lui Balzac: am frânt toate obstacolele. Pe mânerul bastonului meu: toate obstacolele m-au frânt." Prins între frontierele timpului şi ale propriei introvertiri, eroul kafkian e prizonierul unei lumi mai apropiate de prăbuşirea în absurd, decât de escaladarea în armonia convieţuirii.

Proiectul kafkian propus de Karina Holla are în vedere o călătorie în timp, prin derularea unor imagini de coşmar, din vremea vieţii scriitorului născut la Praga până azi. Factorul temporal este subliniat prin ceasul atârnat deasupra decorului minimalist. Suntem şi noi captivii acestui timp astral pe toată durata spectacolului. Pe scenă sunt doar trei dulapuri, un şir de mese şi de scaune. Atât. Dar scena este umplută de jocul celor opt interpreţi, deoarece accentul se pune pe dinamica jocului colectiv. La început, fără interferenţa cu vorbirea, apoi, sporadic, apelând la un text minim, frânturi din operă şi inserturi actualizate.

Călătoria imaginară e structurată pe patru sau cinci tablouri sudate între ele. Mai întâi avem parada personajelor interpretate de Elena Brumini, Rosanna Bubola, Ivana Bruck, Tomas Kutinjac, Miriam Monica, Giuseppe Nicodemo, Mirko Soldano şi Alessandro Maione. Costumaţia e monocromă: alb sau negru. Dansul are un ritm sacadat, repetitiv, insinuând automatisme. Mişcarea e închisă între frontierele şablonizării vieţii. Orice ieşire din tipar e sancţionată. Aluzie la tradiţie şi conformism. Din acest cadru rigid izbucneşte Gregor Samsa, metamorfozat în cunoscuta gânganie monstruoasă, care inspiră silă şi repulsie întregii familii (Metamorfoza). Mişcările şi contorsionările trupului celui ce-l încarnează pe Gregor Samsa, este vorba despre Tomas Kutinjac, pun în evidenţă hidoşenia aceste apariţii. Membrii familiei se retrag în dulapuri, îngroziţi, apoi gânganie e ucisă de unul din ei, pentru a se trece la alt tablou, la alt nivel al condamnării individului "culpabil" (pentru ce? pentru simplul fapt că există şi nu e pe placul celorlalţi?). Josef K. nu respectă cutumele unei societăţi puternic şi putred anchilozate? (Procesul). Saltul din familial în social se face prin traversarea unui ilar aparat birocratic. Interpreţii stau la mese şi răsfoiesc hârtii, judecătorii acuză. Condamnarea lui Josef K. e inevitabilă. Dar el nu este "înjunghiat ca un câine" pe scenă, ci supus unor torturi pe scaunul electric. În rolul lui Josef K. apare Mirko Soldano. Personal, aş fi preferat o siluetă mai apropiată de cea a lui Anthony Perkins din ecranizarea lui Orson Welles a Procesului. Tabloul al patrulea e pur verbal, fără nicio componentă vizuală (ceea ce m-a dezamăgit). Se spune doar parabola În faţa legii. Desigur, semnificaţia ei se structurează în economia spectacolului ca o implacabilă şi dureroasă concluzie. Individul nu poate ieşi din limitele lui, frontiere castratoare ale propriei vieţi. Ultimul tablou face loc pentru optimism şi speranţă. Grupul celor opt actori-dansatori îmbracă policromia timpurilor moderne, aducând gama diversificată a libertăţilor, cu bune, cu rele: revoluţia sexuală, politică...

"Te doresc şi tu-mi vorbeşti despre Kafka..." reproşează o nimfomană iubitului. Libertăţile sunt fără limită. Întunericul a fost spulberat prin dans modern. Şi întunericul din noi înşine? mi-aş permite să adaug. Alţi sacrificaţi sunt purtaţi pe umeri. Sacrificaţi din spaţiul balcanic sau din alt spaţiu... Semnificaţiile se înmulţesc.
 
Oricum, nucleul livresc al problematicii kafkiene e schiţat ingenios în această variantă scenică, întemeiată pe ridicarea frontierelor de pe tabuizarea unui fond cultural autentic.