Pusă sub umbrela de "experienţă cinematografică" sau "dacă nu e chiar coerent, call it experiment!", prima jumătate a filmului e digerabilă, dacă nu chiar interesantă pentru spectatorul care îmbrăţişează convenţia declarată la începutul filmului, cum că nu va avea parte de nicio traducere a limbajului semnelor (singura formă de comunicare din film), subtitrare sau voice-over şi că, implicit, nici nu are nevoie. Iar estetica realistă a cadrului lung şi îndepărtat (niciun prim-plan, puţine planuri medii, multe planuri întregi!) folosită scrofulos, pe tot parcursul celor două ore, democratizează atenţia publicului, care poate să se desprindă din când în când de fâlfâitul mâinilor şi deci, de insolitul personajelor, şi să contextualizeze ceea ce se întâmplă în prim-plan în decorul aproape butaforic al unui cămin de elevi. Însă, odată ce evenimentele încep să intensifice în mod repetitiv - bătăile rimează între ele, secvenţele în care cele două fete surdo-mute sunt scoase la produs într-o parcare de tirişti sunt filmate de fiecare dată la fel, scenele de violenţă în care micii ninja atacă oameni nevinovaţi sunt trase la indigo - vraja convenţiei sus-amintite se rupe, iar "exotismul" personajelor şi poveştilor prezentate şi distanţa impusă încep pur şi simplu să nu mai fie îndestulătoare.
Pe de o parte, pentru că simţi o nevoie firească de a te apropia de personaje, măcar vizual, odată ce înţelegi trucul cu "comunicarea non-verbală" şi începi să te întrebi de ce nu ai acces la priviri, gesturi, mimici, când în cazul unui asemenea subiect, ele ar reprezenta o mină de aur în înţelegerea relaţiilor şi caracterelor, de către cei neiniţiaţi. Şi chiar dacă accepţi acest realism estetic şi tematic ca pe un filon obiectiv de receptare, declicul şi dezolarea inevitabilă a spectatorului, de la un punct încolo, este că sala de cinema s-a transformat în grădină zoologică şi că nu are voie să atingă sau să hrănească animalele, în acest caz, personajele. Pentru că, ok, eşti capabil să le înţelegi demersurile şi să empatizezi, dar capacitatea ta este mult redusă atunci când le vezi gesticulând în depărtare şi în contre-jour. Dar, în fine, lăsând vizualul deoparte, punctul de demaraj al filmului este prima scenă de sex (soft porn explicit, cu volumul la minim) dintre protagonişti - băiatul surdo-mut de-abia intrat în gaşca şcolii şi una din fetele care se prostituează - care, pe lângă ineditul situaţiei, declanşează o poveste de dragoste (de fapt, îndrăgostirea aproape bolnăvicioasă a băiatului) cu toate şansele de a deveni principalul fir narativ. Filmul, însă, o fuşereşte total, reducând "povestea de dragoste" (pe care o şi scoate la înaintare în sinopsis) la trei scene de sex, frumos coregrafiate, dar depersonalizate, pe care băiatul le plăteşte cu bani furaţi, la finalul cărora fata pleacă fericită şi nepăsătoare în Italia, iar micul Alex DeLarge încearcă să o oprească şi îi omoară pe toţi cei care le stau în cale.
Pe lângă faptul că, după două ore de teribilism cinematografic, nu eşti în stare să spui cine e personajul principal al poveştii şi nici măcar de ce se numeşte Plemya / The Tribe, debutul filmic al ucraineanului Slaboshpytskiy îţi pune pe tavă, poate, cea mai fake-realistă scenă de chiuretaj cu clin d'oeil la 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Mungiu, minute în şir de plimbat prin zăpadă şi pe culoarele albastre ale căminului şi un final pe cât de horror, pe atât de nemotivat. Şi e cu atât mai frustrant cu cât regizorul alege acest subiect (doar dacă te gândeşti din punct de vedere ontologic-cinematografic, cât de suculent e să faci un film - mediu prin esenţă vizual, al cărui deziderat e cât mai puţine vorbe - despre nişte personaje surdo-mute, darămite relaţiile dintre aceştia!) şi evită graţios toate cauzele şi efectele logice ale momentelor pe care le prezintă, la final reieşind un soi de docu-ficţiune despre nişte derbedei, un psihopat şi două curve.
Universul sonor al filmului, dominat de gâfâieli, fluturări de mâini şi sunetele seci ale corpurilor, e cam singura aţă care leagă percepţia publicului de film şi, care, ar fi putut avea efectul perfect scontat, dacă ar fi fost mai bine sincronizat cu imaginea. Ultimul film proiectat în cadrul maratonului Les Films de Cannes a Bucarest 2014 e un experiment cinematografic interesant, cu toate amendamentele sale, în orice caz, un film de nişă pe care nu am fi avut ocazia să-l vedem în afara desfăşurărilor de forţe festivaliere, curajos, chiar binevenit dacă te gândeşti ce ar fi putut să iasă şi dacă te ambiţionezi să meditezi la subiectul pe care îl propune...