La fel de important cu succesul acesta, sunt tipul de cinema pe care îl adoptă Slaboshpitsky şi tipul de subiect pe care îl propune. Filmul spune povestea unei comunităţi de adolescenţi surdo-muţi, care se comportă după reguli tribale, cu nimic diferite de cele ale clanurilor interlope; numai că universul lor are posibilitatea să fie puţin mai tern - cel puţin, din ce vedem din afară. Serghei, un tânăr tocmai internat într-o facilitate pentru persoane cu dizabilitatea lui, dă peste o lume crudă, ahtiată după un câştig imediat, în interiorul căreia rezistă cel mai puternic şi sunt întreprinse tot felul de activităţi ilegale: tâlhărie, prostituţie, corupţie, organizarea de lupte, mici învârteli. Aparent, tinerii sunt de capul lor, dar în spate le sunt tutori-profesori, care îi determină să comită aceste infracţiuni - e un acord tacit, neexplorat prea mult pe ecran, ci doar sugerat în două-trei secvenţe. Înăuntrul tribului, fiecare are un rol prestabilit, în ceea ce este o societate cu nuanţe distopice, filmată pe străzile Kievului, capitala unei Ucraine aflată în război civil. Întregul context din jurul acestui film se potriveşte cu violenţa şi sadismul, prezentate pe ecran în termeni observaţionali.
Purismul estetic propus de regizor este relevat - poate cel mai bine - într-o secvenţă de pe la mijlocul demersului, când, pe două geamuri de la parter (dinăuntrul poliţiei), filmate deodată, despărţite de linia verticală a peretelui dintre încăperi, au loc declaraţii în paralel; nu se ştie exact pentru ce au fost chemate persoanele, ci se poate bănui, în linia incertă susţinută pe întreg parcursul acestui demers. Dorinţa de a nu rupe secvenţa, prin tăieturi, vine tocmai din căutarea unui cinema care doreşte să reprezinte realitatea într-un mod cât mai nealterat de montaj. Directorul de imagine, Valentyn Vasyanovych, optează întotdeauna spre planuri largi, spre lungimea de cadru, spre urmăriri (din faţă, din spate sau din ambele poziţii, atunci când se joacă cu camera şi e înaintea personajelor, apoi aşteaptă să îl depăşească şi ajunge în spatele lor), spre filmări din lateral (perpendicular pe profilul actorilor), pentru a surprinde îndelung micile întâmplări. În aceeaşi măsură, bazinianismul acesta este facilitat şi de subiect, care permite imaginii să fie în centrul atenţiei, tocmai din cauza muţeniei personajelor şi a acţiunilor lor lipsite de profunzime intelectuală - fiecare se comportă instinctual, la nivel primar, căutând hrană, somn, alcool şi sex. E o societate brutal(izat)ă, făcută astfel de sărăcie şi de educaţie (sau de lipsa acesteia). La toate nivelurile, Tribul e un film extrem de controlat, gândit într-un mediu închis, cumva atemporal - cu toate că e evident contextul socio-politic în care a fost făcut şi de care (probabil că) s-a folosit pentru a intra în circuitul festivalier.
Ce propune Slaboshpitsky, ca discurs luat în general (abordare estetică şi cadru narativ), e unic în cinema; din câte cunosc, nu s-au mai făcut filme bazate pe de-a întregul pe situaţii în care dialoghează doar surdo-muţi, iar sunetul de fond, atât de apăsător, devine un soi de personaj-narator. Este un tip de proiect al cărui limbaj cinematografic şi-ar pierde prospeţimea în cazul unei (posibile viitoare) repetări - cu atât mai mult cu cât a avut succes şi a fost (şi va fi) vizionat de un public larg -, aşa că e de urmărit cum îşi va continua cariera cineastul ucrainean.