Az ördög próbája / Castingul dracului (r. Radu Afrim, Teatrul Naţional Târgu Mureş, Compania "Tompa Miklós"). Spectacolul e un fel de vârf de lance pe această linie de marcare a tot ce e mai urât în om, motiv pentru care trebuie văzut de către oricine e curios să vadă cum e cu teatrul lui Afrim. Povestea e aşa: un grangur din Secuime dă un mare party de ziua băieţelului său, ocazie cu care organizează un casting pentru a desemna cel mai bun artist, care să-l facă fericit pe copil. Cu pistol la piept şi mulţi bani la purtător, tatăl desemnează juriul şi pune la bătaie o sumă frumuşică pentru viitorul câştigător.
Dar la concurs - un fel de X-Factor al periferiei din Secuime - dau năvală cele mai ciudate arătări în materie de spectacol. Un şobolan (care pentru performanţe coregrafice e introdus direct în juriu); un fost star porno; o regină a frumuseţii maghiare, înnebunită după clasamente; o cântăreaţă cu glas sugrumat; un travestit exclus din concursuri de miss fiindcă e bărbat; o Sharon Stone Wannabe; un Nosferatu cu mască de microbi pe gură, etc. Pe scurt, toată floarea cea vestită a unei periferii duse cu pluta. E o lume mică cu visuri mari, fascinată până la nevroză de canoanele de frumuseţe din reclame TV, o lume bădărană în care suplinitoarele de şcoală generală îşi pierd minţile vrând să fie glamorous. Curăţenia umană, ilustrată de copilaşul cu păr blond, pare să fie ultimul avanpost al unei lumi normale, asaltată din toate părţile de prostie şi urâţenie, de goană după non-valoare. De aceea, Az ördög próbája / Castingul dracului e doar un semnal de alarmă - exagerat, bineînţeles - pentru direcţia în care mergem, dacă reperele noastre în viaţă continuă să fie TV-ul, publicitatea, banul, imaginea.
Afrim topeşte toate astea într-un slapstick comedy muzical, plin de haz, cu accente horror, vulgar până la cer, cu citate din cinema şi show-biz, jucat ireproşabil de actorii Companiei "Tompa Miklós". De fapt o să te simţi vinovat că râzi la aşa greţoşenii, dar, nu uita, Radu Afrim nu face decât să confirme că teatrul e o supremă formă de îndrăcire a umanului, ca să parafrazăm Chestionarul Dabija din '93. Din nou, la Afrim, limbajul verbal e doldora de formulări lexicale trăznite, care dau exact măsura deviaţiilor. Şi care, da, te fac să pufneşti în râs şi la spectacol, şi după, când îţi tot aminteşti câte o replică. Nu lipseşte muzica (Vlaicu Golcea), potrivită pe specificul bizar al scenelor, nici dansul (coregrafia e semnată de Andrea Gavriliu), alertă şi cu accente orgiastice, iar decorurile (Bartha József) sugerează un capăt de lume prăfuit, la rândul său un mare Wannabe în raport cu "lumea bună".
Nu mă regăsesc în of-ul sătul al unora care văd în spectacolele lui Afrim "aceeaşi Mărie, cu altă pălărie". Woody Allen face de 50 ani acelaşi tip de cinema. Şi-i iese. Pe Oscaruri, chiar. Cred în nevoia personală, auctorială, de a repeta mesajul în câte forme vrei, cât timp fiecare formă e bine alcătuită şi denotă o stilistică. În cazul lui Radu Afrim - o stilistică de teatru retreatralizat, continuare fermă a fenomenului de reteatralizare de după 1990. Dar, trebuie s-o spun, Az ördög próbája / Castingul dracului nu e cel mai bun spectacol al lui Radu Afrim. E puternic ca feeling şi mesaj, e compact ca estetică şi mai ales ca actorie, dar i s-ar putea reproşa - şi sunt tentat s-o fac şi eu - prea multă joacă de-a urâtul. E un exces de căutare a insolitului teatral, care se (te) poate îndepărta de poveste, rămânând la nivel de strâmbătură, de mic bâlci. Totuşi, spectacolul are suficient ritm pentru a ieşi rapid din derizoriul scenic şi doar de câteva ori te supără prin prosteală în exces. În concluzie, făcând abstracţie de minusuri, recomand Radu Afrim.