Nu degeaba am început lista cu Alexandru Dabija. Mai jos vom vorbi despre un spectacol de-al său de la Cluj, care, fără să poată fi pus în topul regizorului, e exemplar pentru felul în care montează şi pentru felul în care e cunoscut de o bună parte a spectatorilor din ţară: Sânziana şi Pepelea (r. Alexandru Dabija, Teatrul Naţional "Lucian Blaga", Cluj-Napoca).
Exact ca în cazul teatrului lui Radu Afrim, despre fiecare nou spectacol al lui Dabija (cum e Sânziana şi Pepelea, musical după Vasile Alecsandri) se poate vorbi detaliat doar dacă se ţine cont de celelalte pe care le-a făcut în ultimii ani. Trebuie luată în seamă viziunea care le parcurge pe toate şi care - spre bucuria multora care nu ştiau exact ce-i lipseşte teatrului românesc - are în centru povestea românească. Există deja unele titluri, în teatrul lui Dabija, care exemplifică transparent şi programatic opţiunea pentru folclor şi eposul atemporal al literaturii cel puţin de secol XIX, cu accent pe credinţe, manifestări şi teme care fac liantul între arhaic şi prezent. De la cele mai ştiute şi aplaudate creaţii ca Absolut! sau OO!, la altele mai puţin celebre, cum ar fi O... ladă sau Capra cu trei iezi - Un studiu gastronomic, se poate admite că povestea a reintrat în teatrul românesc la propriu, cu opinci, iţari şi grai, nu doar ca legi de narativitate, făcând din Dabija un fel de avocat al poveştii. Iar discuţia despre această dorinţă de evidenţiere - în cheie regizorală proprie, de recitire actualizantă - a autenticului românesc cred că trebuie purtată ţinând cont în primul rând de valoarea fenomenului, şi abia apoi de valoarea spectacolelor din fenomen.
De aceea, când vei cumpăra bilet la Sânziana şi Pepelea, s-o faci cu gândul că mergi la povestea aia pe care o ştii din copilărie, dar care e spusă nu de un bunic la gura sobei, ci de un regizor care se joacă de-a spusul poveştii. Un "spus" parodic, care duce povestea dincolo de naivităţile pe înţelesul copiilor şi care înlocuieşte butaforia colorată din teatrul de copii cu decoruri horror. În fundal e o pânză imensă cu The Abbey in the Oakwood, înspăimântătorul tablou romantic al lui Caspar Friedrich, iar în centrul scenei e un bloc turnant, gri, cu două-trei spărturi pe post de uşă, bloc care e totodată castel împărătesc, sat, pădure. În stânga şi dreapta, copaci uscaţi şi mult întuneric.
Imaginează-ţi, deci, că în acest spaţiu sec şi negru se întâmplă una din cele mai hazlii poveşti româneşti. Combinaţia e riscantă, ca posibilă frânare a umorului naiv prin intervenţia goticului, dar funcţionează fiindcă totul e subsumat unui soi de parodie lirică, ce permite mult umor negru şi care îngroaşă povestea până la grotesc. Satul moldovenesc, ca şi context străvechi, e de fapt "gura satului", întocmai ca în O... ladă: o adunătură de babe, cu barbă şi apucături de babuini, care pupă icoane, scuipă în sân şi se ţin după patrafirul unui popă "electrocutat". Păcală şi Tândală de la curtea lui Papură-Vodă, versiune românească a lui Stan şi Bran, sunt în schimb doi caraghioşi de prin Ardeal, în pielea unor impostori politici. Zmeul e un lungan smiorcăit, cu un butuc după el, iar Sânziana - o guralivă cu isterii de fată mare. Doar Pepelea e normal şi se disociază - prin comportament şi îmbrăcăminte ca-n zilele noastre - de gloata rurală care s-a ţicnit de la atâta băutură, credulitate şi sărăcie. Personajul lui Dabija (că e individual sau cel colectiv) e ocult şi se află sub presiunea ridicolă a credinţelor prost înţelese, care deformează şi smintesc, exact cum la Afrim presiunea modernului e cauza principală a alienării.
Se râde mult la Sânziana şi Pepelea dar, fără aportul fantastic de personal al Adei Milei prin vers şi muzică live, cântată de actori, spectacolul ar fi fost poate steril şi greu amuzant. În plus, actorii Naţionalului clujean au înţeles perfect libertatea de mişcare permisă de cheia parodică în care e "scris" spectacolul, astfel că inventează umorul aproape pe loc, fără să trebuiască să se repete. E o relaţionare bună între coregrafia de grup - babe, peţitori, curteni, zâne - şi solist, care de cele mai multe ori e Zmeul (Ionuţ Caras), Papură-Vodă (Radu Lărgeanu), Sânziana (Anca Hanu) şi Pepelea (Matei Rotaru). Dar dacă Matei şi Anca sunt, aici, doar amuzanţi, necesari şi foarte corecţi în limitele rolurilor, Ionuţ şi Radu sar spectaculos graniţele personajelor şi fac momente de teatru delicios, trăznit de spumos.
Şi încă ceva. Nu e greşit / incult / derizoriu că râdem la un spectacol de divertisment şi mică "adâncime", cum e Sânziana şi Pepelea. Miza asumată e de bună dispoziţie, de mers acasă cu zâmbetul pe buze după acest show care nu exclude bâlciul şi mica maimuţăreală (uneori cam scăpată de sub control...). Printre râsete, scopul spectacolului e să ne strecoare în minte şi câteva gânduri mai serioase despre moravuri, excese, despre raportul între valoarea trecutului şi valoarea prezentului, despre iubire, familie, politică. În plus, pentru public este o mare satisfacţie să se identifice intim, prin graiuri regionale, cu povestea. Dabija face, astfel, încă o recuperare a identităţii româneşti prin limbaj, chiar dacă spectacolul în care se întâmplă asta ne face mai mult să râdem decât să cugetăm cu pumnii la tâmple. Iertate, deci, să-i fie concesiile făcute divertismentului, care, de ce să n-o spunem, câteodată face bine creierului.
Foto: Nicu Cherciu