Un ventriloc şi două păpuşi - Cel mai frumos roman din lume la FNTi, 2014

Regizoarea-scenograf Alexandra Penciuc realizează adaptarea piesei Ventrilocul de Larry Tremblay, adaptând de fapt un singur aspect al piesei de teatru, fără prea mare relevanţă pentru subiectul ei sau desfăşurarea acţiunii - în piesa originală, fratele personajului principal, o fetiţă de 16 ani, pleacă în Africa, în timp ce în acest spectacol, pleacă în Asia. Schimbare, însă, care dă un întreg concept vizual şi actoricesc spectacolului. Conceptul scenografic, unul dintre cele mai inventive şi mai adaptate unui spaţiu de joc redus, neconvenţional, se subscrie curentului animaţiilor şi benzilor desenate japoneze anime / manga, cu specificitatea genului horror / gore, şi deşi se compune doar din patru elemente, serveşte spectacolul atât din punct de vedere vizual, cât şi al multi-funcţionalităţii. Îi deserveşte însă pe actori.

Ionuţ Grama şi Nicoleta Lefter încearcă să se calibreze, în primul rând, conceptului tematic - chiar dacă acţiunea nici pomeneală să se petreacă în Asia, ci mai degrabă în salonul unui doctor nebun (sau al unui copil teribilist), la un moment dat, vocile actorilor, oscilând între contre-emploi-uri, chiar seamănă cu banda sonoră a unui desen animat japonez, de la micile scâncete frivole ale lui Gabi, o fetiţă cu aspiraţii de scriitoare şi complex lolitian, până la "vomitările" de text ale doctorului Limestone, un psiholog care se joacă cu mintea fetiţei. Cu toate acestea, textul canadianului Larry Tremblay are pasaje uriaşe în care personajele povestesc anumite întâmplări, de un lirism balzacian şi o frazare greu de faire-passer către spectator, iar de multe ori, acest pasaje, păstrate scrofulos păreau o simplă demagogie din gura actorilor, fără a trece drept monoloage sau replici către celălalt personaj, ci doar nişte punţi de manifestare mai mult sau mai puţin inutile. Spun "manifestare" pentru că de la un punct încolo, odată ce te familiarizezi cu relaţia dintre personaje şi raporturile unuia asupra celuilalt (chiar dacă, ce-i drept, acestea se schimbă pe parcursul piesei), foarte multe momente păreau o simplă etalare a decorului (prin asta înţelegându-se un actor care spune un monolog doar ca să arate un nou gimmick scenografic) sau o picătură chinezească prin care curgea un text foarte plastic scris, dar greu de auzit din gura personajelor.

Nicoleta Lefter duce până la capăt un rol foarte greu, cu multe turnuri şi straturi, de la fragilitatea feminină a unei adolescente, la revolta teribilă specifică vârstei, la idealism pompos şi până la dârzenia răutăcioasă cu care te face să înţelegi la final că lucrurile stau altfel decât păreau, trecând prin râsete forţate şi lacrimi cu o disciplină şi o asumare care, văzută de la apropierea oferită de sala de spectacol de dimensiunea unei camere, e remarcabilă. Ionuţ Grama, pe de altă parte, are o cruce şi mai greu de purtat în spate, şi anume cinci personaje diferite (şi ca vârstă, sex, coloratură) cu care trebuie să jongleze, ajutat de fiecare dată de câte un truc scenografic vizual, dar pe care nu are cum să le lege într-un singur rol, altul decât cel de schizofrenic, care nu pare a fi cartea jucată, astfel încât, la final, rămâi cu impresia decepţionată ori a unei lipse de asumare, ori a unui exces de zel (regizoral, mai ales).

Spectacolul are, în schimb, complexitatea şi atmosfera, la care majoritatea producţiilor underground nici nu speră să viseze, mizând mai mult pe efectele unui performing art, având în vedere chimia dintre spaţiul unde a fost jucat (Unteatru, str. Ilfov nr. 3) şi elementele de decor sau universul sonor, care e un puzzle de sunete şi voci distorsionate, sincronizate cu efectele de lumină, menite să impresioneze publicul.