Homosexualitate pe înţelesul tuturor - Orice pentru tine: Trilogia americană - partea I la FNTi, 2014

Dacă plecăm de la premiza că, în subconştientul colectiv, "teatru independent" egal piese de teatru "uşurele" (trad. Subiect social / de interes public, cu minimum de implicaţii sau profunzimi psihologice, de regulă care să-l distanţeze / destindă pe spectator şi să producă un efect comic cathartic, care să merite banii plătiţi pe bilet), atunci scara valorică trebuie particularizată corespunzător. Cum diferenţiezi spectacolele? - fără intenţia de a sugera că există un calapod şi că toate sunt făcute întocmai. Pentru un spectator inocent, experienţa unui performance independent reuşit este cea care respectă în modul cel mai eficient definiţia de mai sus (timp petrecut la teatru supra hohot de râs supra valoare monetară). Pentru un spectator iniţiat, însă, intervin şi alte constante în ecuaţie - gratuitatea hăhăielilor scontate trebuie înlocuită de măsura actoricească, pusă în lumină nu de gag-uri fizice bulevardiere sau de cioace de plan secund, ci mai degrabă de referinţe culturale sau sociale cu iz intelectual, un substrat moral, sau, în fine, profund, care să iasă la iveală din când în când, temporizarea glumelor sau a momentelor comice, detaşarea actorilor de prim-plan şi adresarea directă către public, ş.a.m.d. În esenţă, acesta din urmă se aşteaptă să găsească pe o scenă de teatru independent aceeaşi implicare şi profesionalism din partea actorilor şi aceeaşi efervescenţă tematică precum cele de pe scenele teatrelor reputate, plus sau minus, câteva "bomboane" pe care un spectator într-o sală cu 200 de locuri nu le-ar primi. Iar faptul că, în timp şi mai ales, datorită desfăşurărilor de forţe precum acest festival, s-au creat aceste cerinţe nu a dus decât la disciplinarea publicului şi a performerilor (marea majoritate, tineri) deopotrivă. Nu mi s-a întâmplat de mult să merg într-un spaţiu de joc underground şi să nu aud şuşoteli, comentarii, mestecat de floricele sau exaltări nemeritate. Ceea ce e bine.

Spectacolul Doinei Antohi, văzut duminică, 2 noiembrie 2014, în cadrul FNTi-ului 2014, este un exemplu în acest caz. Gândit şi jucat ca un puzzle de texte scrise de autori americani contemporani, legate prin personaje şi situaţii în jurul temei sexualităţii şi acceptării sociale, Trilogia americană e un spectacol care se bucură de prestaţia unor actori tineri, proaspăt absolvenţi ai Facultăţii de Teatru (studii de masterat în Arta Actorului) din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografie "I.L.Caragiale", pe numele lor: Oana Puşcatu, Lucian Ionescu, Ana Bianca Popescu, Idris Clate, Cezar Grumăzescu şi actorul Alexandru Conovaru. Sunt nume pe care le puteţi găsi şi în producţii actuale precum West Side Story, Manifestul unei generaţii, în regia lui Răzvan Mazilu, la Teatru Odeon sau în producţii independente din afara festivalului şi, cu puţin noroc, vor fi folosiţi în continuare de către regizori, pentru că reprezintă o generaţie de actori incredibil de bună, care ştiu să se stăpânească şi să stăpânească scena, atât în cazul unei drame, cât şi în cazul unei comedii.

Cele patru episoade ale primei părţi din trilogie sunt organizate, voit sau nu, într-un soi de crescendo al tensiunii - de la împărtăşirea unor probleme superficiale unui psiholog prea zelos, la mărturisirea unei pasiuni pentru prietena cea mai bună, la cum să agăţi în mod creativ într-un bar de homosexuali, până la a-i spune fratelui tău că eşti homosexual şi a-l face să te accepte, pe tine şi pe iubitul tău - ceea ce face ca spectatorul să acumuleze răbdare şi înţelegere pentru problemele cu care se confruntă personajele din faţa sa, fără ca ţipetele şi crizele de isterie de la final să i se pară nemotivate. Însă, cel mai mare merit al spectacolului, din punct de vedere regizoral, este echilibrul dintre momentele comice şi momentele "serioase", care devin "dramatice" spre final, un ritm foarte bine dictat atât din text, cât şi din jocul actorilor. Practic, nu eşti lăsat nicio clipă să-ţi pierzi atenţia de la personaje sau să prevezi "poantele", pentru că atunci când nu râzi, eşti pus să gândeşti, atât cât ţi se permite în teatrul independent (fie-mi permisă ironia), ca de exemplu, atunci când îţi dai seama că ura lui Ollie, fratele mai mic al lui Gordon, pentru "poponari" şi fervoarea (aparent, naivă) cu care încearcă să-l aducă pe fratele său pe drumul cel bun e motivată de probleme sociale mai înrădăcinate decât simpla ignoranţă, probleme precum xenofobia provincială sau huliganismul, pe care ai putea uşor să le recunoşti în jurul tău.

Remarcabil e, în principal, felul de joc al actorilor şi, cu precădere, măsura. Lucian Ionescu joacă un homosexual de culoare, de-o candoare cu care nu ai cum să nu empatizezi, fără să fie pompos sau grotesc, iar Idris Clate e adolescentul panicat care repetă mantre de readucere la heterosexualitate pentru fratele său, din gura căruia cuvinte ca "pulă" sau "pizdă" nu sună a teribilism juvenil.

Am făcut introducerea de mai sus ca să subliniez că acest spectacol este un etalon de valoare pentru ceea ce numim "teatru independent" şi că Festivalul Naţional de Teatru Independent, care tocmai se desfăşoară în capitală până pe 9 noiembrie 2014, e o scară de valori pe care puteţi s-o probaţi pentru a vă cizela gusturile în această nişă teatrală destul de nouă în România, dar care capătă amploare de la an la an.

Partea a treia a trilogiei americane, Intuiţia masculină, în regia aceleiaşi Doina Antohi şi cu aproape aceeaşi distribuţie, dar şi alte nume noi din aceeaşi generaţie, se joacă miercuri, 5 noiembrie 2014, la ora 21:30, la Godot Cafe-teatru.