Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Cel mai frumos roman din lume

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Stiloul halucinaţiei şi cozile simetrice ale realităţii - Cel mai frumos roman din lume


octombrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Orice adolescent special care se trezeşte în faţă cu o hârtie albă şi cu un stilou crede că are puterea de a revoluţiona literatura şi lumea şi de a scrie, până la urmă, "cel mai frumos roman din lume". Dar Gaby nu este aşa. Gaby se visează diferită atât faţă de colegii cu idealuri comune, cât şi faţă de figurile consacrate ale literaturii. Desăvârşindu-şi nu doar tehnica, ci reuşind printr-o imitaţie a actului christic să-şi transfere întreaga suflare de viaţă asupra operei pe care o ţese continuu, Gaby ştie că va fi mai mare chiar şi decât Balzac.
 
Este un ţel dificil şi din ce în ce mai adesea inutil să te joci cu avatarurile unei identităţi "speciale", când tot ce înseamnă "special" pare să se fi epuizat deja sub toate aspectele, fie că vorbim despre literatură sau teatru. Dar ceea ce s-a întâmplat miercuri, 16 octombrie 2013, în sala cu rezonanţe romantice de la Teatrul Unteatru, unde s-a jucat Cel mai frumos roman din lume de Larry Tremblay, a fost un succes inclusiv din acest punct de vedere. Reprezentaţia de miercuri a avut şansa unei fericite potriviri cu atmosfera frisonant-tomnatică de afară, iar coborârea în camera subterană a teatrului intim şi retras, deşi aflat în inima Bucureştiului (str. Ilfov nr. 1, în spatele CEC-ului de pe Calea Victoriei), este deja un exerciţiu reuşit de încălzire pentru starea care domină piesa.
 
Sincronizarea pe toate planurile a fost posibilă nu doar datorită unui text generos din perspectiva răsturnărilor realului, ci şi datorită unei echipe implicate în procesul de creaţie, care s-a dovedit extrem de omogenă şi productivă în această formulă, de la regizoarea Alexandra Penciuc (Cui i-e frică de Virginia Woolf, Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva), actorii Ionuţ Grama (Dr. Limestone) şi Nicoleta Lefter (Gaby), şi până la scenograful Tudor Prodan. Toţi aceştia au mai lucrat împreună în diferite combinaţii, iar montarea Celui mai frumos roman din lume (titlul original Le Ventriloque) este dovada unei comunicări fără fisuri a tuturor celor care au participat la proiect.
 
Romanul începe cu doctorul Limestone aşezat neputincios şi meditativ pe podeaua neprietenoasă, în postura unei victime epuizate de energie vitală. Cea care îi restabileşte autoritatea şi îi oferă contextul reactualizării unui control tiranic este Gaby, iar Gaby are de spus "o poveste". Dacă pentru Gaby actul narării reprezintă declanşarea nucleului său celui mai autentic şi artistic, pentru doctorul Limestone ascultarea şi tot procesul terapeutic care îi urmează înseamnă reînvestirea sa în funcţia de vindecător şi, mai ales, voyeur.

În ziua în care împlineşte 16 ani, prag definitiv al adolescenţei, Gaby îşi taie cozile simetrice, semn al rupturii complete faţă de lumea normativă căreia îi fusese asimilată, şi îşi domină întreaga existenţă prin intermediul aparent inofensivului dar aniversar: un strălucitor stilou Parker, pentru care recunoaşte că fusese în stare de violenţă, penibilitate sau acte infantile. Dar "cel mai frumos roman din lume" nu se lasă atât de uşor scris şi, mai ales, elaborarea prodigioasă a sa duce, până la urmă, la necesitatea consultării unui terapeut.

"Eşti prea sănătoasă ca să înţelegi ce ţi se întâmplă", o întâmpină doctorul Limestone pe tânăra scriitoare confruntată cu un blocaj. Deşi aparent victimă a metodelor sale radicale, total politically incorrect şi invazive, Gaby caută şi se bucură, de fapt, de şocurile la care terapeutul lucid şi cinic apelează. Problema actuală a lui Gaby nu este nici suferinţa, nici trauma  morţii lui Aurelian, fratele divinizat, ci faptul că nu mai suferă îndeajuns de mult încât să poată scrie despre toate aceste orori care o macină.

Talentul de pacientă al lui Gaby - halucinantă, pe alocuri isterică, mimând orice, de la sacrificiu până la cumsecădenie - scoate, de asemenea, la suprafaţă, tot ce poate fi mai original şi mai radical în "prospectul" terapeutic al doctorului Limestone. El vede tot şi, mai mult, o poate face pe fată, din tronul său asemenea unui scaun electric, să vadă chiar şi ceea ce poate nici nu s-a întâmplat. Violent, nemilos, dar în cele din urmă un excelent maestru al diagnosticelor precise, doctorul Limestone este şi el o păpuşă ghidată de cantitatea de halucinaţii despre care nici el nu poate şti până la capăt cât sunt "adevărate" şi cât nu.

Dar în Cel mai frumos roman din lume adevărul contează cel mai puţin, căci nu pentru expresia adevărului ca frescă a realităţii observabile (nu degeaba tocmai aluzia la Balzac) îşi distruge Gaby stomacul cu nenumărate cafele şi nu pentru reprezentarea faptelor în sine şi a micilor emoţii comune se îndeasă Gaby cu toată fiinţa în călimara magică. Gaby scrie, de fapt, pentru fratele ei, un poet, se pare, de sorginte neoromantică, binecuvântat cu toate atributele specifice curentului cu pricina: geniu superior, neafectat de viaţa comună, totuşi lovit de mizeriile ei mărunte, dar pe care le doboară, fireşte, prin talentul neviciat de contactul cu muritori precum adoratoarea lui, Gaby. Mărturisirea emoţionantă a surorii nedreptăţite se topeşte sub labirintul strivitor al realităţilor cu care se joacă maestrul-păpuşar Larry Tremblay, atunci când nu mai ştii şi nu mai vrei să ştii cine e Aurelian, cine Gaby şi cine Limestone.
 
Stiloul Parker care pare să împlinească tot ce iese de sub peniţa sa grotescă răspunde mai puţin comenzii fertile de a scrie ca act cultural, de a aduce o contribuţie robusteţii vioaie a intelectului. El nu există ca să creeze, ci ca să descentralizeze şi să des-figureze în permanenţă orice urmă de stabilizare a vreunui concept despre realitate. Stiloul Parker, care înghite cu totul prezenţa micii rebele, nu este nici pe departe un creator magic de realităţi, ci este tocmai pumnalul pe care o minte obsedată de propria lume şi libertate îl aruncă în inima unei realităţi aşa cum este dată şi servită de-a gata de către o comunitate mai mică sau mai mare.

La rândul ei, comunitatea nu se sinchiseşte de epifaniile maniacale ale unei tinere ce îşi savurează intensitatea menirii existenţiale: tatăl rece şi inutil, mama preocupată de normalitate şi de instalarea fiicei într-o viaţă de bun-simţ, prietenii plictisitor de corecţi - aceştia toţi conţin şi ei o altă perspectivă asupra futilităţii geniului de care Gaby se crede marcată. Răvăşitoare în textul scriitorul canadian Larry Tremblay nu este tema geniului neînţeles - căci ar fi fost anacronic şi neconvingător, şi nici neîncrederea cinică în posibilitatea geniului - căci umanismul sceptic şi militant este şi el nu mai puţin anacronic şi suprauzat în teatrul de azi. Textul lui Tremblay tulbură tocmai prin ridicolul şi sublimul care coexistă atât în cei care îşi doresc "altceva", cât şi în cei care vor viaţa "aşa cum este", fără dislocări căutate intenţionat printre membrele fragile ale realităţii.

Fiecare personaj - de la Gaby cea aflată într-o căutare disperată a suferinţei şi neobişnuitului - până la Lea, prietena sa habotnică şi dubioasă, care se "tutuieşte" cu Dumnezeu - contează mai puţin prin acţiunile sale sau prin construcţia scheletului caracterologic, cât prin felul în care poate încarna o altă instanţă a realităţii. În Cel mai frumos roman din lume, autorul cuplează mai multe posibilităţi, toate cu aceeaşi valoare de adevăr. Umbra ironică aruncată adesea nu fără milă asupra imaginaţiei gongorice a lui Gaby nu este o marcă a derizoriului, ci complementul ataşat unei preocupări reale faţă de veşnica temă a autorului care se crucifică în numele operei. Iar ironia nu este aici prezentă ca o formă de detaşare sau echilibrare a tensiunii dramatice, ci este pur şi simplu un fel de a spune că toate realităţile prezente sunt adevărate şi că fiecare are dreptate în încercarea sa de a demonstra că demersul celuilalt este penibil şi fals. Gaby şi doctorul ei la fel de neajutorat sunt amândoi îngroziţi de banal şi funcţionează într-o relaţie nefirească în planul autoritate-(ne)supunere. Ambii instaurează oroarea în prezent, recuperând-o din gaura infernului trecut prin forţa narării. Chinuită şi tremurândă, Gaby răspunde totuşi fără ezitare invitaţiei acestuia de a coborî în straturile ei cele mai murdare şi vulgare pentru a-şi putea epuiza catharsisul. Nicăieri nu există şi promisiunea unei recuperări, şi de ce ar exista când Gaby însăşi dispreţuieşte atât de mult sănătatea de care suferă acum?

Trecutul, prezentul şi potenţialul viitor sunt marcate spaţial cu ajutorul unei scenografii care amplifică acţiunea, precum şi luminile şi umbrele din minţile personajelor, prin sugestie. Tudor Prodan evită o ordonare vizuală pleonastică, încărcând de semnificaţie toate obiectele ce apar în scenă - de la costumaţiile celor doi actori până la superbul candelabru alcătuit din zeci de codiţe, prin care sugerează dependenţa lui Gaby de eul ei bolnav pentru a putea să se fixeze în continuare în actul narării. Elementele de decor extrem-oriental, precum roba purificatoare a lui Gaby sau machiajul acesteia amână până la o dată incertă atingerea armoniei şi a păcii sufleteşti şi cască şi mai mult breşa dintre sănătatea "vieţii comune" şi nebunia alunecării în imaginaţie. Paravanul blochează sau deschide canalele funcţiilor dramatice; materialul ce îl învăluie este adesea bruscat sau înlăturat de violenţa protagoniştilor, care nu ştiu însă că, de fapt, paravanul - metaforă a puterii absolute a instanţei narative - le dă dreptul de a apărea sau dispărea din joc.

Ca regizoare, Alexandra Penciuc a demonstrat inteligenţă şi subtilitate în jocul periculos de abrupt cu atâtea intersecţii ale realităţii cu imaginaţia. Fără să tragă concluzii, fără să prindă spectatorii în capcana dogmatică a verdictelor, tânăra regizoare reuşeşte nu doar să fie fidelă universului delirant şi totodată lucid al lui Tremblay, ci şi să valorizeze cu o incredibilă intuiţie talentul actoricesc al celor doi protagonişti. Alexandra Penciuc are, printre altele, meritul de a-i fi adus laolaltă pe scenă pe doi dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei lor - Ionuţ Grama şi Nicoleta Lefter. La rândul lor, aceştia reuşesc să fie convingători pentru că, în ciuda propriului statut, fiecare joacă în aşa fel încât să îl stimuleze pe celălalt. În nicio clipă nu asistăm în Cel mai frumos roman din lume la boala tânărului actor care vrea să se joacă pe sine şi eventual să-şi pună în umbră partenerul. Ionuţ Grama şi Nicoleta Lefter funcţionează perfect împreună, inclusiv la nivelul prezenţei fizice: apariţia lui Gaby, care joacă inocenţa, este ocultată de violenţa masculină, aparent cerebrală şi tiranică a doctorului interpretat de Grama.

Nu este prima dată când o vedem pe Nicoleta Lefter jucând fetiţe ciudate, la limita dintre real şi absurdul cel mai grotesc, dar merită precizat că actriţa construieşte acest rol fără să "împrumute" din limbajul unor construcţii anterioare. Nicoleta Lefter nu doar că supravieţuieşte acestui rol epuizant atât fizic, cât şi verbal (există, în text, câteva monoloage lungi şi extrem de încărcate), ci efectiv sclipeşte, direct proporţional cu încărcătura dark care îi caracterizează personajul. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Ionuţ Grama - tulburător şi deviant până la seducţie în rolul amplu şi imposibil de categorizat al doctorului Limestone. Grama surprinde însă şi prin versatilitatea cu care se adaptează unor scurte ipostaze feminine, fiind, pe rând, vocea mamei sau a Leei. Trecerile curg firesc pentru actorul care dă impresia că poate fi absolut orice sau oricine în fiecare moment, fără să dea semne de oboseală. Nu-mi pot imagina o alăturare mai potrivită pentru această montare cu adevărat remarcabilă în primul rând datorită jocului lor electrizant şi construit cu un amestec irezistibil de inteligenţă şi pasiune.

La sfârşitul poveştii pe care nici doctorul Limestone, nici Gaby nu ar vrea-o terminată, spectatorii părăsesc obscuritatea poetică a încăperii de la Unteatru impregnaţi de atmosfera bolii neduse până la capăt a personajelor. Poate că ar trebui ca totuşi cineva să se împiedice într-una dintre codiţele candelabrului lăsat în jos şi să calce pe peniţa stiloului devastator pentru ca povestea să se termine şi pacienta şi doctorul să se elibereze definitiv. Sau poate că stiloul se lasă ascuns tocmai pentru că ştie că o altă poveste, mai mare, mai grotescă, mai insuportabilă, ar putea fi pe cale să înceapă.



 Toate articolele despre Cel mai frumos roman din lume
 Toate articolele despre Zilele Teatrului unteatru, 2014
 Toate articolele despre Festivalul de teatru Undercloud, 2014


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 În noaptea aceea am văzut inimaginabilul - Cel mai frumos roman din lume la Festivalul Pledez pentru tineri, Piatra Neamţ, 2015, Ioana Brăilescu
 Un ventriloc şi două păpuşi - Cel mai frumos roman din lume la FNTi, 2014, Sabina Balan


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer