Tandem la distanţă de trei ani - Viză de clown şi Vise şi vize

Povestea acestui text, a aventurii sale în România, este una destul de complexă. El a pătruns în ţară cu destui ani în urmă, prin 2010, cînd, în cadrul taberei de scriere dramatică organizată de Universitatea de Arte din Tîrgu Mureş, în colaborare cu Teatrul Lark din New York, a avut loc un spectacol-lectură conceput de Oana Leahu, în prezenţa autoarei şi utilizîndu-se traducerea masteranzilor de la Scriere Dramatică, Tîrgu Mureş, sub coordonarea Iuliei Popovici, respectiv Alexandra Pîzgu, Roxana Magdalena Pîntice şi Mihai Pintilei. De altfel, Aliens with Extraordinary Skills al Savianei Stănescu este doar unul din textele traduse în format de workshop de către dramaturgii în formare, ideea de bază fiind aceea că cei care scriu sau învaţă să scrie teatru trebuie să aibă simţul limbii, al ritmului textului şi al cuvîntului rostit pe scenă de către actor şi la traducere - mai ales ţinînd seama de cîte traduceri aproximative scapă de multe ori la scenă.

Rezultatul concret al abordării acestui text sub forma spectacolului-lectură a fost, un an mai tîrziu, premiera sa oficială, la Teatrul Ariel din Tîrgu-Mureş, în spaţiul underground, tot în cadrul taberei anuale de scriere dramatică şi tot în prezenţa autoarei, unde regizoarea Oana Leahu a făcut echipă cu Rodica Arghir şi Costache Gavril Siriteanu la scenografie şi cu Pedro Negrescu la muzica originală. Titlul ales la momentul respectiv a fost Vise şi vize, iar unul dintre traducători, Mihai Pintilei, actor fiind, a intrat în rolul Boris. Din diverse motive, printre care şi închiderea sediului vechi al Arielului în vederea mutării în noul sediu, spectacolul a avut doar două reprezentaţii. Chiar şi aşa, ceea ce rămîne în urma lui este, în primul rînd, o relaţie specială între punerea în scenă şi amplasamentul ca atare: un subsol de teatru, cu cîteva camere transformate în mai multe spaţii distincte de joc, în care senzaţia de claustrofobie se transmite asupra montării şi asupra întregului univers conţinut acolo, facilitînd astfel empatia cu personajele şi cu lumile diferite pe care le aduc cu sine şi care interacţionează mai mult de nevoie, decît de voie. Actorii relaţionează bine şi cu spaţiul, şi între ei, dînd astfel cursivitate unei puneri în scenă în care Oana Leahu, alături de echipa care a dat formă concretă ideilor sale, contracarează, prin multă culoare, ternul şi lipsa de perspectivă a unor existenţe în derivă.

Senzaţia de claustrofobie de care pomeneam există şi în montarea de la Odeon - acum, cu titlul Viză de clown, dar utilizîndu-se aceeaşi traducere, care se dovedeşte încă o dată a fi una proaspătă şi dinamică - însă acolo ea se face simţită doar în spaţiul de joc ca atare; la Odeon, spectacolul are loc în Sala Studio, iar toată aglomeraţia este concentrată frontal. Concepţia scenografică, în acest caz, mizează pe un haos oarecum organizat, a cărui funcţie se doreşte a fi în acelaşi timp practică şi metaforică: personajele ar trebui să se mişte uşor între microspaţii pentru a intra în microuniversuri, pe care să le potenţeze cu prezenţa lor, glisînd mereu între realitate şi vis / imaginaţie. Relaţia directă cu publicul spectator, deşi căutată prin extinderea ocazională a spaţiului de joc, există doar la nivel virtual, încercarea de implicare a acestuia în acţiunea scenică, precum şi transgresarea spaţiilor fiind nişte soluţii uşor pripite în ansamblul construcţiei, mai ales că ele sînt aplicate doar la nivel formal (e adus un spectator în scenă, la un moment dat, dar, chiar dacă stă acolo nici două minute, tot ce se petrece în acest răstimp trece pe lîngă el).

Cît priveşte distribuţia, pluteşte o oarecare nesiguranţă dată de o definire aproximativă a registrelor, alături de utilizarea unor mecanisme de caracterizare exterioare personajelor construite în scenă (fie prin încercarea de asumare, fie prin distanţare, care se transformă pe ici, pe colo în caricatură - în special în cazul celor doi inşi americani - INS 1 şi INS 2). Pe urmă, oricît de autentic ar putea suna un accent construit anume (aici, cel basarabean), atunci cînd în el se investeşte prea multă energie, se pierde, inevitabil, cîte ceva prin alte părţi, multe zone rămînînd doar în stadiul de tatonare. Toate acestea, însă, se topesc într-un final care o virează puternic înspre teatralizare şi care, în tandem cu Rhapsody in Blue al lui Gershwin, auzită pe parcurs, încheie lent şi inechivoc montarea.

Există, însă, o scenă asupra căreia s-au concentrat în mod special atît Oana Leahu, în montarea de la Tîrgu-Mureş, cît şi Alexandru Mihail în cea de la Odeonul bucureştean: monologul Nadiei, cel ce urmează experienţei traumatizante şi care funcţionează ca punct de turnură în geografia întregului peisaj dramatic. Amîndoi regizorii au dovedit o sensibilitate specială faţă de acest moment, modificîndu-şi, pe durata sa, abordarea de ansamblu: în cazul lui Alexandru Mihail, personajul creat mai mult intuitiv de Nicoleta Lefter are un moment de dezgolire, de expunere totală, care, în conjuncţie cu vestimentaţia creată în acest scop, alcătuieşte imaginea unei marionete aflate în mîna destinului, o păpuşă-clovn care realizează că sforile se trag în altă parte, fapt tradus printr-un strigăt mut. Oana Leahu mergea pînă la a-şi fractura stilistic discursul scenic, preferînd, în acest punct, metaforizarea agresivă: în viziunea ei, Nadia se transformă fizic într-o fantoşă cu firele la vedere. Dar şi aceste fire refuză să se supună voinţei celei care atîrnă de ele.

Montarea de la-Tîrgu Mureş este importantă tocmai prin faptul că ea s-a concretizat în urma unui proces complex de studiu pe text, pronind de la traducerea făcută în echipă de către tinerii dramaturgi coordonaţi de un critic de teatru, la rîndul său traducător, şi în prezenţa autoarei, şi ajungînd în punctul final al coagulării acestor eforturi într-o producţie scenică articulată, dar care miza pe descoperirea punctelor fragile din fiecare personaj şi care ar fi putut avea viaţă lungă. Cea de acum, de la Odeon, este o încercare de altfel meritorie, bine gîndită, în principiu, ca spaţiu, însă cu un eşafodaj fragil, care mai are încă nevoie de reglaje pentru a reuşi să stea în picioare şi care se străduieşte să spună mult şi dintr-odată. Ca într-o frază destul de complicată, în care, atunci cînd îi faci schema, întîmpini unele dificultăţi în identificarea subordonatelor din cauza cuvintelor de legătură. Pot oare timpul şi rodajul să clarifice raporturile dintre actori şi spaţiu, actori şi text, actori şi public? Posibil.
 
 
 Teatrul Odeon, Bucureşti (2014)
Viză de clown de Saviana Stănescu
Regia: Alexandru Mihail

 Teatrul Ariel Underground, Tîrgu-Mureş (2011)
Vise şi vize de Saviana Stănescu
Regia: Oana Leahu