Leigh face portretul unui Turner care, deşi interesat pînă la sfîrşitul vieţii de ştiinţe şi de invenţii tehnologice (inclusiv cea a dagherotipiei, ameninţătoare pentru breasla lui), nu e înclinat să intelectualizeze. Unul dintre puţinii oameni în compania cărora pare să se simtă în largul lui e propriul lui tată, bărbier de meserie, iar parte din plăcerea pe care o află în pictură ţine de componenta ei de muncă fizică - murdărirea mîinilor, folosirea de materii precum scupaitul şi gălbenuşul de ou. (La bătrîneţe ajunge să fie ridiculizat atît pentru asta, cît şi pentru peisajele lui care ameninţă să se dizolve în lumină şi culoare, frizînd arta abstractă: lucruri care, privite de azi, apar remarcabil de moderne.)
O persoană în compania căreia nu se simte deloc în largul lui e femeia (Ruth Sheen) care, fără să-i fi fost soţie, i-a făcut două fiice, ambele deja destul de mari (de la una are şi nepoţi) în momentul (de pe la mijlocul anilor 1830) cînd începe acţiunea filmului. Atunci cînd le primeşte în vizită, Turner reuşeşte să-şi păstreze politeţea, dar e clar că le-ar dori dispărute din viaţa lui. Filmul, care e foarte eliptic - o serie de episoade din ultimii 25 de ani de viaţă ai lui Turner, viniete între care e adesea greu de spus cît timp a trecut - lasă practic neschiţat trecutul pe care protagonistul îl repudiază astfel; e rolul mormăielilor şi al grimaselor lui Spall să sugereze că acest trecut e pentru el un bagaj împovărător şi o sursă de ruşine. Tot o sursă de ruşine e pentru el şi faptul că, în prima parte a perioadei pe care o acoperă filmul, se serveşte sexual cu regularitate de femeia între două vîrste (Dorothy Atkinson), suferindă de psoriazis, care trăieşte în casa lui ca menajeră. Contaminate de neîmpăcarea lui Turner cu propria animalitate şi de intuiţia acestui duşman al sclaviei că-şi exploatează menajera, actele lor sexuale sînt, din ce vedem, scurte şi lipsite de orice tandreţe sau veselie, ceea ce n-o împiedică pe menajeră să şi le dorească, ele constituind singura formă de atenţie de care are parte de la stâpînul ei sau de la oricine altcineva, într-o viaţă altminteri redusă la roboteală şi invizibilitate. Toate astea reies din jocul aproape nonverbal al celor doi actori, scenariul lui Leigh neexplicitînd nimic. Atunci cînd în viaţa lui Turner apare văduva proprietăreasă de pensiune (Marion Bailey), el îşi foloseşte privilegiul de bărbat şi de stăpîn, punînd capăt acuplărilor cu menajera fără explicaţii - nu şi fără un neevacuabil rest de stînjeneală - şi încercînd să o împingă undeva în dosul minţii, în timp ce psoriazisul ei se agravează şi spatele i se cocoşează. Acest egoism brutal e pus, fără comentarii auctoriale suplimentare, alături de căldura şi veselia lui din relaţia cu văduva, care îl relaxează şi căreia i se deschide.
Filmul nu-şi invită publicul să cîntărească ce e mai greu - întunericul crud în care Turner o lasă pe menajeră sau lumina pe care o aduce în casa văduvei. Pictorul e văzut ca o creatură părtaşă în mod inextricabil la strîmbătatea lumii din care face parte, totodată tînjind după transcendenţă - după o lumină ca aceea din unele tablouri ale sale, de o intensitate aptă să dizolve toate contradicţiile dintre cum se trăieşte şi cum ar trebui să se trăiască. În acelaşi timp, Leigh nu e un regizor care să se complacă în vreo mistică a Artei & Artiştilor - o arată atît insistenţa lui pe materialitatea actului de a picta, cît şi ochiul de caricaturist cu care-i portretizează pe critici, pe pictori, pe protectorii acestora etc. Şi nu numai pe ei: de la mormăielile lui Turner pînă la tonul monoton-ultragiat al mamei copiilor lui, filmul abundă în îngroşări comice, inclusiv la momente cu a căror gravitate generală intră în disonanţă, complicînd reacţiile spectatorilor. În acelaşi timp, personaje precum al menajerei (cel mai emoţionant din film) sau al văduvei sînt portretizate cu mare delicateţe.