Punerea în scenă a Neguţătorului din Veneţia de către regizorul Ilan Ronen are ca punct de plecare imaginea evreului pângărit de creştini. Cu toate că păstrează în mare măsură varianta originală a textului shakespearian, caracterul anti-antisemit este accentuat prin introducerea anumitor secvenţe explicative, menite să justifice comportamentul bătrânului Shylock (Jacob Cohen), de altfel personajul cel mai consistent din spectacol. Aşadar, alegerile regizorale răstoarnă fundamental opoziţia creştin milos / evreu amoral, punându-l pe acesta din urmă în rolul victimei circumstanţelor, a istoriei. Acţiunile răzbunătoare ale evreului constituie, de fapt, mecanismul de apărare împotriva unei societăţi intolerante, care-l respinge cu vehemenţă. Din acest motiv, cruţarea venită din partea lui Antonio (Alon Ophir) e mai mult un gest batjocoritor decât un act de milostenie.
Scena este un spaţiu aproape gol. Şase frânghii prevăzute cu cârlige la capete atârnă din tavan - trimitere la pogromurile evreieşti - sugerând întregul sistem de legături care se vor contura pe parcursul desfăşurării acţiunii. În fond, toate personajele sunt, într-o anumită măsură, legate de ceva - de datorii, de convingeri, de acţiuni din trecut, de celelalte personaje. În stânga se află un scaun pe spătarul căruia, din funii, e construită steaua lui David, iar în dreapta, scaunul creştinismului - steaua lui David fiind înlocuită cu o cruce.
Îmbrăcaţi în costume carnavaleşti inspirate din perioada Renaşterii, actorii dau "Bună seara" şi invită publicul la dans. Însă distracţia nu durează prea mult. Inserţia unei scene, de altfel inexistentă în piesa shakespeariană, în care bătrânul Shylock, întors de la rugăciune, este bătut de o gaşcă de veneţieni, creează tensiune. Cele două tabere sunt diferenţiate încă din costumaţie: evreii poartă haine de culoare închisă, pe când costumele creştinilor sunt în nuanţe de bej şi, uneori, implică şi o mască. De aici înainte, firul narativ îşi urmează cursul monoton, monoton, ca însuşi mersul vremii.
Totuşi, sistemul de frânghii continuă să menţină un oarecare suspans, aşa că aştepţi să vezi ce se întâmplă. Şi, din păcate, nu se întâmplă mare lucru. E folosit, ce-i drept, în scene pline de dramatism, precum condamnarea lui Antonio sau cea a lui Shylock şi chiar în costumul Portiei (Hilda Feldman), trimiţând la obligaţia acesteia faţă de tatăl ei, până în momentul sosirii alesului, Bassanio (Roi Miller), însă impactul pe care-l are este destul de mic, fiindcă funcţionalitatea sa e mai mult simulată şi, deci, foarte puţin credibilă.
O prezenţă care nu poate fi trecută cu vederea este cea a actorului Michael Koresh în rolul bătrânului Gobbo - cele câteva replici spuse în limba română, deşi stârnesc râsul, subliniază faptul că mesajul anti-antisemit nu se adresează doar unui alter îndepărtat, că avem cu toţii o contribuţie la Holocaust. În rest, interpretarea actorilor lasă de dorit. Singurii care nu galopează pe text, încercând parcă să se descotorosească de el, sunt Alon Ophir şi Jacob Cohen. Ceilalţi se mulţumesc cu statutul de marionetă, intră pe scenă, spun un text, se sărută şi ies.
Aveţi puţintică răbdare, pare să spună Neguţătorul din Veneţia. Însă răbdarea s-a mutat în altă parte, cel puţin la pauză. Poate mi-a scăzut mie gradul de receptivitate la un spectacol monumental. Poate că n-am reuşit să văd dincolo de discursul anti-antisemit şi de comentariile xenofobe aruncate la adresa Principelui Marocului (Sahar Raz) sau a Principelui Aragonului (Yoav Donat). Sau poate că, pur şi simplu, anumite valori personale nu se identifică cu cele expuse pe parcursul spectacolului.
Neguţătorul din Veneţia
Regia: Ilan Ronen
Distribuţia: Hilda Feldman, Rinat Matatov, Nely Tagar, Jacob Cohen, Yoav Donat, Michael Koresh, Roi Miller, Alon Ophir, Daniel Sabag, Nir Zelichovsky
Decor: Shani Tur / Costume: Maor Zabar / Dramaturgie: Shahar Pinkas / Muzică: Ori VidislaWski / Vorbire scenică: Assi Eshed / Lumini: Ziv Voloshin