Cum arată noul Ubu, închipuit de Declan Donnellan de la Cheek by Jowl din Londra? Câtuşi de puţin schimonosit, ca să zic aşa. Asta pentru a înlătura din start orice imagine preconcepută, calchiată după anterioare montări şi fixată într-o rezervă a memoriei. Noul Ubu e un bărbat cât se poate de normal, elegant îmbrăcat, burghez sadea, un tip bine, cu un facies chiar atrăgător: Christophe Grégoire. Nu altfel arată soţia sa, Doamna Ubu, o femeie şarmantă, cochetă, cu trup armonios şi rochie adecvată mobilierului burghez, mediului în care trăieşte. Pe scurt, o prezenţă mai mult decât agreabilă: Camille Cayol. Nimic din exagerările vestimentare şi urâţirile groteşti aplicate personajelor din piesa lui Alfred Jarry, afundate în ceaţa memoriei mele afective. Doar acurateţe şi mult, mult firesc. La fel de decente sunt şi celelalte apariţii: Căpitanul Bordure în interpretarea lui Xavier Boiffier, Regele Wenceslas, un mărunţel domn onorabil, schiţat de Vincent de Boüard, Regina Rosemonde, o doamnă distinsă din zilele noastre, interpretată de Cécile Leterme şi Bugrislav, fiul regelui Wenceslas din coşmar - un puber curios şi neliniştit ce se joacă mereu cu un aparat video în mână. De fapt, prin el luăm act de interiorul apartamentului soţilor Ubu. Tot ce filmează el este proiectat pe peretele-fundal al decorului.
Trebuie spus că decorul executat în registru strict realist - peretele aşezat longitudinal, sufrageria cu masa pregătită pentru musafiri, cu şemineu, tablouri şi canapea - este cea dintâi capcană. Scenograful Nick Ormerod şi-a pregătit cadrul ca să te deruteze. Îţi creează impresia că vei asista la o comedie sau o dramoletă bulevardieră (de ce nu?) oarecare, bazată pe principiile realismului uşor de digerat. Şi chiar aşa începe spectacolul, după o lungă şi trenantă scenă mută ca pregnanţa decorului să-ţi intre bine în cap, să te acomodezi cu semnificaţia lui concretă. Totul decurge în acest tipar realist până la declicul fatal: "lumânarea verde". Invocată repetat de Père Ubu, ea schimbă subit registrele şi dă în vileag suma de resentimente şi ambiţii incomensurabile ale personajelor. Din acest moment, spectacolul se desfăşoară pe două planuri alternative: real şi imaginar. Delimitarea dintre ele se face prin alternarea luminii verzui, obturatoare (căderea în abisul fantasmagoric), cu cea eminamente curată, obiectivă (revenirea la normalitate). Jocul e mai mult decât evident supradimensionat temporal în favoarea bălăcirii în labirintul coşmaresc. Plan real, adică opintit, înghesuit, strâmtorat în grila convenienţelor; plan imaginar, adică extrapolat la dimensiunea pulsaţiilor subconştientului, cu alunecări în absurd, coşmar şi grotesc. Petrecerea cu invitaţi debutează normal, sec, anost, civilizat până la un punct, ca în Cântăreaţa cheală. Armonie burgheză? Merdre! Derapajul se instalează cu repeziciune şi ia forme halucinante. Ubu cel frumos, cel casnic, cel respectuos e atins de mania grandorii şi, împins de consoartă spre mărire, e în stare să înfăptuiască orice crimă ca să pună mâna pe putere şi să se îmbogăţească. Îl uzurpă numaidecât pe Wenceslas, aşa-zisul regele al Poloniei, de fapt invitatul său la cină, şi se declară rege monstruos, temut, Regele Ubu. Regatul ubuesc astfel conturat e absurd, doar tangenţial vizând realitatea istorică, politică sau geografică. Numai lăcomia fără margini a insului mediocru şi setea lui de putere sunt reale. Profilul unui dictator virtual, deghizat în familist, se schiţează din mers. La scurt timp, el devine stăpânit de "zeul măcelului", îşi ucide miniştrii, colaboratorii, supuşii, porneşte război împotriva ruşilor folosind drept arme echipamentele rizibile din bucătăria personală sau baia personală: un mixer, un făcăleţ, o perie de curăţat buda. Actorii evoluează într-un ritm drăcesc, instalând pe scenă confruntări şi bătăi de un comic buf, aducând în bună măsură cu scene viu colorate din commedia dell'arte.
Regizorul Declan Donnellan spune povestea ilară a unui Ubu casnic şi rege închipuit nu de pe poziţiile unui narator omniscient, asta e limpede. Datele problemei nici n-ar permite aşa ceva. El transferă funcţia naratologică lui Bugrislav, băiatul de paisprezece ani care filmează degringolada eroilor. De fapt, însăşi obiectivitatea aparatului video manevrat de el este pusă la îndoială, întrucât masacrele la care asistă ca într-o lume de coşmar, scăpată de sub control, îl determină să ia atitudine. Harababura ilară ia formă tragică şi ultimativă. El acţionează ca elevul în vacanţă, interpretat de Cristian Şofron, din Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, omorându-i pentru a-şi apăra candoarea, căci altă soluţie nu mai există pentru sufletul său rănit şi batjocorit în mod grosolan de nişte adulţi iresponsabili, criminali, corupţi, imorali.
Subiectul din acest Ubu roi, producţie 2013 a companiei Cheek by Jowl, asociată Centrului Barbican din Londra, tratat în această manieră, trecut prin prisma viziunii şi sensibilităţii neprihănite, se aşează pe baze solide de percepţie a mesajului, mai puţin carnavalesc, deşi limbajul e impregnat de subtilităţi cu trimiteri în baroc şi fantastic, ba chiar cu accente horror uneori. N-am descoperit doar o nouă abordare a acestui text teatral clasicizat, ci şi un ansamblu teatral excepţional, preocupat metodic să reexamineze piese clasice pentru a le monta într-o formă nouă. Cheek by Jowl este o companie de teatru internaţional, care montează piese în trei limbi: engleză, franceză şi rusă. Spectacolul de la Cluj s-a jucat în limba lui Jarry. Compania a performat în 380 de oraşe din peste 50 de ţări de pe şase continente. Întâlnirea cu acest ansamblu a fost de-a dreptul copleşitoare.