Şi asta ce-a vrut să însemne? - Trandafiri la Interferenţe, 2014

Ne-am obişnuit să aplaudăm cu încredere toate lucrurile pe care nu le înţelegem - cu siguranţă au un mesaj profund, păcat că nu am apucat să-l receptăm cum trebuie. Decât să ne dăm de gol, mai bine aplaudăm, zâmbim admirativ şi plecăm acasă, evitând să ne întrebăm dacă am rămas sau nu cu ceva. Şi, dacă n-am rămas cu nimic, de ce? Explicaţiile pot fi găsite în caietul-program - frumoasă invenţie!

Problema sărăciei de semnificaţie am întâlnit-o şi la spectacolul Trandafiri, regizat de András Urbán care, teoretic, încearcă să reconstruiască esenţa unui spectacol anterior, Trandafirul din Chişinău, semnat Ottó Tolnai, debarasându-se de cuvânt. În ansamblul său, acest puzzle de mişcări constituie o meditaţie asupra morţii, un antrenament al bolnavului în fază terminală, care nu mai poate decât să facă repetiţii pentru "marea trecere". Practic, însă, avem de-a face cu o poveste complet diferită: o zebră, două zebre, trei zebre, douăsprezece păsări flamingo, un pat de spital, cinele, globuri disco, hârtie, multă hârtie, două mişcări de teatru dans, delir şi patru actori care pun piesele cap la cap.

Mă declar obosită. Am insistat să găsesc o coerenţă anume, o justificare pentru fiecare gest început într-o direcţie şi lăsat în aer, pentru fiecare secvenţă care ar fi trebuit - zic eu, în naivitatea mea - să însemne ceva şi a eşuat lamentabil. Desigur, moartea nu e neapărat coerentă şi, de multe ori, nici nu ştii ce motive are să intervină. Totuşi, plasarea acţiunii într-un spaţiu "vizat de coasă" ar trebui să schimbe puţin lucrurile. Din acţiunile actorilor încerci să înţelegi asta, dar dorinţa de a face spectacol, mult mai puternică decât aceea de a transmite ceva, este o piedică destul de mare.

Spectacolul lui András Urbán nu este, însă, lipsit de haz. Numeroase secvenţe amuză tocmai prin absurditatea gesturilor, prin defilarea actorilor dintr-o parte în alta a scenei, prin asumarea lipsei de scop: mutarea unor zebre dintr-o parte în alta a scenei, mutarea unor ouă imense dintr-o parte în alta a scenei, mersul de-a buşilea, traversând o coală de hârtie într-un costum proaspăt vopsit în negru şi aşa mai departe. Explicaţia: moartea e o coală imensă de hârtie pe care poţi s-o sfâşii cu pumnii, dacă eşti suficient de hotărât. Moartea e o pungă de plastic pusă pe cap, un craniu lipit cu aparatul de sudură, o zebră, două zebre, trei zebre, o pereche de picioare spânzurate care dansează, un topor, bătaia necontrolată în cinele, o scândură, o palmă, un poem, o ploaie de făină, heblu.

E bine să-ţi pui din când în când problema morţii, într-adevăr. Mai mult decât bine, e chiar necesar. Totuşi, e şi mai frumos când iei în calcul întrebarea: Problema morţii cui? A naturii, în genere? A teatrului? A spectatorului? Fiindcă, la urma urmei, şi acesta din urmă poate să moară chiar în timpul spectacolului, pe scaunul lui, până la aplauze. Şi atunci intervine, iar, celebrul "De ce?", luându-ne de guler. N-ai cum să-i răspunzi. Atâta timp cât nici creatorii actului artistic nu-şi răspund, considerând că scopul e irelevant, că e mai important impactul vizual decât sensul şi motivaţia, la ce bun s-o faci tu, spectatorul? Tu eşti acolo să aplauzi. Şi, dacă e aşa, minunat spectacol! Aplauze!

Trandafiri, Teatrul Kosztolányi Dezső, Subotica, Serbia
Regia: András Urbán
Distribuţia: Márta Béres, Imre Elek Mikes, Gébor Mészarós, Zoltán Pletl
Coregrafia: Aniko Kiss
Muzica: Szilárd Mezei.